vineri, 5 ianuarie 2018

OSHO - Viaţa este Aici şi Acum (II)


            Partea a II-a

Cruzimea e o neînţelegere. Ea îşi face apariţia în noi pentru că ne e frică de moarte. Nu vrem să murim, aşa că înainte ca altcineva să ne ucidă, vom încerca să ucidem noi, având în vedere că cea mai bună apărare e atacul. Şi nu se ştie cine te va ataca. În lumea animalelor, în lumea oamenilor, există mereu concurenţă, astfel încât oamenii atacă neîncetat, fără să-şi pună problema pe cine atacă sau dacă respectiva fiinţă se pregătea într-adevăr să atace. Dar acest lucru nu se poate afla, aşa că ocazia nu trebuie ratată. Iar atunci când ataci pe cineva, inima ta se împietreşte. Şi faptul de a ataca începe să-ţi facă plăcere. Fenomenul poate fi observat în lumea animală, fiind cauzat de aceeaşi concurenţă pentru hrană, pentru putere... Cruzimea nu înseamnă altceva decât spiritul de competiţie, dorinţa de a fi neapărat cel dintâi. Dacă e necesar, ajungem să folosim chiar violenţa. Primul loc trebuie cucerit cu orice preţ. De ce această goană după primul loc? Adevăratul motiv e moartea.
Cruzimea dispare numai atunci când descoperi că moartea nu există. Când experimentezi ceva aflat dincolo de moarte, cruzimea dispare cu desăvârşire. Atunci nu mai contează: nu mai este nevoie să fugi, poţi să-l laşi pe celalalt s-o ia înaintea ta, pentru că acum ştii că lumea e infinită, că viaţa este nesfârşită. Nu se poate pierde nimic; dacă nu se întâmplă azi, se va întâmpla cu siguranţă mâine. Dacă înţelegi acest lucru, e imposibil să mai pierzi ceva. În realitate, a lupta şi a fi plin de cruzime te aspreşte, iar inima îți împietreşte. Cu o asemenea inimă, vei rata tot ce e minunat. E greu să explici oamenilor că prin competiţie, ambiţie violentă, dorinţa de a fi pe primul loc, se creează o lume anormală, în care nimeni nu se mai bucură de nimic. În care toţi rămân săraci. Dacă i-ai putea face pe oameni să înțeleagă că sinele lor e nemuritor, orice urmă de cruzime ar dispărea.

Cei ce vor să analizeze viaţa, trăirile sau iubirea prin intermediul gândirii, pot fi pe deplin satisfăcuți de trecutul sau viitorul lor, deoarece le oferă un câmp de acţiune nelimitat. Pot decora trecutul, îl pot înfrumuseţa aşa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecţii. În goana lor neîntreruptă, au zărit câteva lucruri şi au impresia că le-au trăit. Singura realitate a trecutului este moartea, nu viaţa. Singura realitate a viitorului este tot moartea, nu viaţa. Cei care şi-au ratat viaţa, cei care nu şi-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecţie venită din trecut. Tot ce au ratat în trecut e proiectat şi aşteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistenţe, se găseşte această scurtă clipă care există cu adevărat şi e plină de viaţă.

Se crede că timpul e format din trecut, prezent şi viitor. Fals! Timpul e format numai din trecut şi viitor. Prezentul este însăşi esenţa acestei vieţi. Aşadar, cei ce vor să trăiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent. Numai prezentul este existenţial. Trecutul este doar o colecţie de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginaţia, visele voastre. Realitatea este aici şi acum. Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul. Dacă te afli aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensă tăcere, linişte, nemişcare, nu se întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată. Prezentul îţi dă posibilitatea să te cufunzi în oceanul vieţii, să te înalţi spre seninul cerului vieţii. Sunteţi însă pândiţi de pericole din ambele sensuri: "trecut" şi "viitor" reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut şi viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părţi. Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu-ţi mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viaţa, nu mai contează nimic. Iar pentru mine, viaţa este tot ce există.
Pentru cei care vor să trăiască viaţa şi nu să se gândească la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat şi nu să filozofeze despre acest lucru, nu există alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleţi-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna. Viaţa durează 70-80 de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. E atât de condensată, încât, dacă ai trăit o viaţă justă, vei putea intra în misterul morţii. Misterul constă în faptul că moartea nu e decât coperta; în interiorul ei se găsește nemurirea ta, viaţa ta eternă.

A fi viu înseamnă a avea simţul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi şi de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privinţa vieţii, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieţii. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv, trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simţul umorului şi iubirea. Respectul faţă de viaţă este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu e mai divin decât viaţa însăşi.
Pentru mine, seriozitatea e o boală, iar simţul umorului, o calitate care ne face mai umani, mai smeriţi. Simţul umorului este unul dintre cele mai importante aspecte ale religiozităţii. Omul nu trebuie să urmărească transcenderea naturii. Fiinţa umană trebuie să aducă natura la împlinire, fapt care nu poate fi făcut de nici un animal. Aceasta este diferenţa. Sunteţi născuţi fiinţe în cadrul naturii. Nu puteţi să vă depăşiţi condiţia. E ca şi cum aţi încerca să vă trageţi de păr pentru a va ridica în aer. S-ar putea să faceţi un mic salt, însă mai devreme sau mai târziu veţi cădea pe pământ şi s-ar putea să vă alegeţi și cu câteva oase rupte. Oamenii au încercat neîncetat să se ridice deasupra naturii, să-şi depăşească condiţia. Dar ei nu sunt separaţi de natură. Omul are capacitatea, inteligenţa şi libertatea de a explora; iar dacă aţi explorat în întregime natura, aţi ajuns acasă. Natura este casa voastră.

Una din legile fundamentale ale vieţii este aceea că tot ce se află pe un plan mai înalt este şi foarte vulnerabil. Rădăcinile unui copac sunt foarte puternice, dar florile lui, nu. Florile sunt fragile; un vânt mai puternic le poate rupe. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul conştiinţei umane. Ura e foarte puternică, însă nu la fel se întâmplă şi cu iubirea. Iubirea e ca o floare care poate fi strivită cu uşurinţă de orice vânt, distrusă de orice animal. Valorile superioare ale vieţii sunt cele care trebuie să fie protejate. Valorile inferioare se protejează singure. O piatră nu trebuie să fie protejată, dar tufa de trandafiri, aflată în apropierea ei, are nevoie de această protecţie. Piatra e ca și moartă, nu are nevoie de apărare. Dar trandafirul e viu, plin de culoare, frumos, atrăgător. Pentru el, pericolul e însăși frumuseţea lui.

Libertatea aduce cu sine o totală responsabilitate faţă de tot ceea ce eşti şi tot ce urmează să devii.
Există fiinţe care se înfurie: ele pun la cale revoluţii, produc schimbări în societate, în stat. Dar revoluţiile lor eşuează, deoarece tot ce se bazează pe furie, se bazează şi pe ignoranţă. Schimbarea în mai bine nu e posibilă dacă are drept punct de plecare furia. Vreau să vă amintesc faptul că tristeţea e o furie inversată. E o furie reprimată. Dacă o analizaţi, veţi ajunge la această concluzie. Tristeţea poate fi uşor transformată în furie; tot astfel, furia se poate transforma în tristeţe. Ele sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen.
Lumea e tristă, e nefericită. În inimile oamenilor există o mare suferinţă. Încearcă să nu fii trist, fiindcă te vei alătura celor aflaţi în această stare; vei crea o tristeţe şi mai mare. Este ca atunci când oamenii sunt bolnavi iar voi, văzând starea în care se află, vă îmbolnăviţi la rândul vostru. Dar boala voastră nu-i va putea vindeca; procedând astfel veţi mări numărul celor bolnavi. A avea compasiune pentru boala lor înseamnă a-i căuta cauzele care le generează suferinţa şi nefericirea. A-i ajuta să înlăture aceste cauze. În acest timp, trebuie să rămâneţi cât mai bine dispuşi, deoarece numai bucuria voastră îi poate ajuta, nu tristeţea. Furia, mânia, reprezintă întotdeauna un semn de slăbiciune.

Vechiul dicton "aşa cum este sus, tot astfel şi jos", conţine unul din adevărurile fundamentale despre misticism. Acesta ne arată că nu există nici deasupra, nici dedesubt, că existenţa este una. Diviziunile sunt create de minte. Existenţa este nedivizată. Împărţirile sunt propriile noastre proiecţii, cu care ne identificăm atât de mult, încât pierdem contactul cu totalitatea. Mintea noastră e doar o mică fereastră care se deschide spre vastul univers. Deşi cerul nu are nici o limită, pentru percepţia noastră conturul ferestrei se confundă cu cadrul întregii existenţe. Așa se întâmplă uneori şi cu cei care poartă ochelari: ochelarii sunt pe nas, iar ei îi caută. Au uitat până şi faptul că le-ar fi cu neputinţă să vadă  fără ochelari, deşi faptul că pot privi, că pot vedea, reprezintă o certitudine a faptului că ochelarii sunt la locul lor. Însă dacă foloseşti ochelari ani de zile, ei devin încetul cu încetul o parte din tine; devin ochii tăi. Nu-i mai priveşti ca fiind separaţi de tine. Fiecare pereche de ochelari colorează într-un anumit fel lucrurile care trec prin ei. Voi sunteţi observatorul aflat în spatele lor, ochelarii nu pot privi ei înşişi.

Am fost învăţaţi, programaţi, ni s-a spus mereu că până şi un lucru cum ar fi iubirea trebuie să fie o problemă a minţii. Iubirea aparţine inimii, însă întreaga noastră societate a încercat să o ignore, deoarece ea nu este logică, ea nu este raţională, iar mintea a fost educată că tot ceea ce este ilogic e greşit, că numai lucrurile logice sunt corecte. Iar în programele noastre şcolare inima este complet ignorată, educaţia se ocupa numai de minte. Inima a fost aproape înlăturată din existenţa noastră, aproape în întregime redusă la tăcere. Nu i s-a dat niciodată şansa de a creşte, nu i s-a dat niciodată posibilitatea actualizării propriului potenţial. Mintea este deci cea care domină. Mintea este bună atunci când e vorba de bani, de ambiţie, însă nu este de nici un folos când e vorba de iubire. Bani, război, dorinţă, ambiţii - iubirea nu poate fi pusă în aceeaşi categorie cu ele. Ea are o altă sursă în fiinţa voastră, se găseşte într-un spaţiu lipsit de orice contradicţie. O educaţie autentică nu se va ocupa numai de minte, deoarece mintea vă poate oferi numai un nivel de trai ridicat, nu şi o viaţă bună. Şi nu există nici un motiv să alegeţi între cele două: folosiţi  mintea în domeniul în care aceasta trebuie să funcţioneze. Şi procedaţi la fel şi cu inima.
Toţi oamenii religioşi, politici, toţi oamenii de afaceri şi cei care au drept ocupaţie războiul insistă asupra unei educații a minţii. Iar inima poate însemna un obstacol; ea va reprezenta neapărat un obstacol. Dacă eşti soldat şi ai inimă, îţi este cu neputinţă să ucizi duşmanul. În clipa în care vei pune mâna pe armă pentru a ucide pe cineva, inima îţi va spune: "Aşa cum am o soţie, copii, o mamă şi un tată care mă aşteaptă, tot astfel şi acest biet om trebuie să aibă; toţi îl aşteaptă să se întoarcă acasă". El nu ţi-a făcut nimic, iar tu îl vei ucide. De ce? Pentru a fi recompensat de academia militară? Pentru a fi promovat în grad?

Omul a uitat cine e cu adevărat. Nu este nevoie de nici un război, de nici o luptă; nu este nevoie nici de gelozie, nici de ură. Viaţa este atât de scurtă, iubirea este atât de preţioasă... Iar atunci când poţi să-ţi umpli viaţa de iubire, de armonie, de bucurie, când poţi să o transformi într-o poezie şi ratezi, eşti singurul răspunzător de acest lucru, tu şi nimeni altcineva. Este doar o problemă de înţelegere; o pură intuiţie este suficientă pentru a nu te lăsa târât de forţele întunericului, ale negativităţii, ale distrugerii. Doar puţină atenţie este necesară pentru a te devota creativităţii, iubirii, sensibilităţii. Şi pentru a transforma această viaţă într-un cântec - astfel încât viaţa să fie un dans, iar moartea să fie numai un punct culminant al acestui dans; astfel încât să trăiești total şi să mori total, fără să te plângi, ci cu deplină recunoștință faţă de întreaga existenţă.

Evoluţia funcţionează prin poli opuşi. Aşa cum nu puteţi merge într-un singur picior, tot aşa şi existenţa are nevoie de doi poli opuşi - bărbat şi femeie, viaţă şi moarte, iubire şi ură - pentru a genera mişcarea, transformarea. Polul opus vă atrage pe de-o parte, iar pe de alta, vă face să vă simţiţi dependenţi. Şi cum nimeni nu doreşte să fie dependent, între îndrăgostiţi există o permanentă luptă. Fiecare încearcă să-l domine pe celălalt. Numele este iubire, însă ceea ce se întâmplă de fapt e un fel de politică. Bărbatul face eforturi pentru a domina femeia, pentru a o aduce într-o stare de sclavie, pentru a nu-i permite să evolueze. Libertatea femeii, ieşirea ei din sclavie, va însemna în acelaşi timp şi  libertatea bărbatului de a experimenta. Ca urmare, cred că mişcarea de eliberare nu va aparţine exclusiv femeilor; ea este de fapt şi a bărbatului; prin aceasta, se vor elibera amândoi. Amândoi sunt înlănţuiţi. Şi sunt într-o permanentă luptă. Soţia îşi are propriile procedee de a-şi cicăli soţul, de a-l reduce la tăcere, în timp ce bărbatul le are pe ale lui. Iar noi sperăm ca între aceste două câmpuri de luptă să apară iubirea.

Au trecut de atunci secole întregi și iubirea n-a apărut, sau a apărut sporadic. Asta e situaţia în ceea ce priveşte iubirea obişnuită, care este iubire numai cu numele.
În viziunea mea, iubirea nu aparţine domeniului dialecticii, al contrariilor. Bărbatul şi femeia sunt diferiţi şi complementari. Bărbatul lăsat singur e doar o jumătate, la fel ca şi femeia. Numai împreună, într-o profundă stare de unire, bărbatul şi femeia vor simţi pentru prima dată totalitatea, perfecţiunea. Ceea ce a făcut bărbatul, de sute de ani, femeii, e pur şi simplu monstruos. Ea nu poate să se considere egală cu bărbatul. Iar condiţionarea ei e atât de profundă, încât chiar dacă i se spune că este realmente egală cu el, nu va crede acest lucru. Această idee i-a pătruns în adâncurile minţii, iar condiţionarea a devenit propria ei convingere; ea crede că este inferioară în forţa fizică şi în calităţile intelectuale. Iar bărbatul, care a adus femeia în această stare, nu o poate iubi. Iubirea nu poate exista decât între egali, între prieteni.

Dacă poţi iubi fără gelozie, dacă poţi iubi fără ataşament, dacă poţi iubi un bărbat atât de mult, încât propria lui fericire să fie fericirea ta - chiar dacă el este cu altă femeie şi e fericit - atunci iubeşti cu adevărat. Vei fi fericită, deoarece el e fericit. Şi vei fi recunoscătoare femeii care l-a făcut pe partenerul tău fericit; gelozia va dispărea. Astfel, iubirea a ajuns la puritate. Această iubire nu poate crea nici o legătură, este pur şi simplu o deschidere a inimii în toate direcţiile.
Gelozia este un lucru foarte complicat. Ea este alcătuită din mai multe lucruri. Unul din ele este frica, altul - atitudinea egoistă, dorinţa de a monopoliza; ea nu este o experienţă a iubirii, ci una a posesivităţii, o tendință de a fi competitiv, o profundă frică de a nu fi inferior.

Multe din problemele noastre, probabil majoritatea, există datorită faptului că nu le-am privit în faţă, că nu le-am înfruntat; iar faptul de a nu le fi observat cu atenţie, le dă amploare. Faptul că ne e frică de ele le dă energie, faptul că încercăm în permanenţă să le evităm le dă forță. Orice lucru care se întâmplă în viaţa voastră are nevoie de energie. Dacă nu vă trimiteţi energia - este ceea ce eu numesc "identificare" - deci dacă nu vă identificaţi cu nimic, lucrul respectiv moare, nu mai are o energie care să-l susţină.

Florile artificiale nu se ofilesc niciodată. Iubirea artificială este permanentă. Floarea autentică nu este permanentă, ea se schimbă de la o clipa la alta. Astăzi este aici, dansând în bătaia vântului, a soarelui şi a ploii, mâine va dispărea. A dispărut la fel de enigmatic cum a apărut. Iubirea autentică este ca o floare adevărată.

Politica e o boală. Şi ar trebui tratată ca atare. Şi este mai periculoasă decât cancerul: dacă este nevoie de o intervenţie chirurgicală, aceasta ar trebui făcută numaidecât. Politica e, în esenţa ei, ceva murdar. Trebuie să fie astfel, deoarece mii de persoane doresc un singur post, tânjesc după el. Este firesc să se lupte, să ucidă, să facă orice pentru a-l obţine. Întreaga condiţionare a minţii noastre e fundamental greşită, prin faptul că am fost programaţi să fim ambiţioşi; aceasta este politica. Acest lucru nu se întâmplă azi doar în lumea politicii; poluarea a atins întreaga noastră viaţă. Chiar şi un copil mic începe să-i zâmbească mamei sau tatălui cu un zâmbet nenatural. Acest zâmbet e lipsit de profunzime, dar copilul ştie că atunci când zâmbeşte, este recompensat. El a învăţat prima regulă a unui politician. Copilul este încă în scutece. Şi l-aţi învăţat politica. Ulterior, ea poate fi apoi regăsită în toate relaţiile interumane.

Bărbatul distruge femeia. E tot o politică. Femeia reprezintă jumătate din omenire, iar bărbatul nu are nici un drept s-o strivească; el a făcut însă acest lucru secole întregi. Nu i-a permis accesul la educaţie, nu i-a permis nici măcar să asculte sfintele scripturi. În multe religii i-a fost refuzat până şi accesul în templu; sau, dacă acest lucru i-a fost permis, atunci numai într-un loc separat. Ea nu poate fi egală cu bărbatul nici măcar în faţa lui Dumnezeu.
Bărbatul a încercat să limiteze libertatea femeii în orice fel posibil. Aceasta nu este iubire, ci politică. Iubeşti femeia, dar nu-i dai libertate. Ce fel de iubire este asta, care se teme de libertate? Femeia este pusă în cuşcă, ca un papagal. Poţi afirma că iubeşti papagalul, însă nu înţelegi ce se întâmplă în realitate - îl ucizi. I-ai luat tot cerul pe care-l avea şi i-ai dat în schimb o colivie. Ea poate fi făcută din aur, dar nu înseamnă nimic faţă de libertatea pe care o avea zburând în înaltul cerului, trecând dintr-un copac în altul, înălţându-şi cântecele proprii, nu acelea pe care este obligat acum să le cânte, ci pe acelea născute spontan, firesc.

Jumătate din omenire, indiferent de ţară sau de cultură, a fost distrusă de politica familială, care este tot o politică. Ori de câte ori apare dorinţa de a avea putere asupra altei persoane, este vorba de politică. Puterea este întotdeauna politică, chiar şi atunci când este exercitată asupra copiilor minori. Părinţii cred că e iubire, însă aceasta este numai o idee a lor; dorinţa lor reală este ca propriul copil să fie supus şi ascultător. Şi ce înseamnă să fie ascultător? Înseamnă că întreaga putere se găseşte în mâinile părinţilor. Dacă ascultarea în sine este o calitate atât de importantă, atunci de ce să nu fie părinţii cei care îşi ascultă copiii? Dacă ascultarea este ceva atât de religios, de ce să nu fie părinţii cei care ascultă de copiii lor? Puterea nu are nimic de-a face cu religia. Singura legătură dintre putere şi religie este aceea de a ascunde politica în spatele unor cuvinte frumoase.

Politica a pătruns pretutindeni, în toate domeniile, în toate relaţiile. A contaminat întreaga viaţă şi o contaminează continuu. Ambiţia cultivată în fiecare este aceea de a deveni cineva, de a dovedi că nu eşti o persoană obişnuită, ci una extraordinară. Oare de ce? Cui foloseşte? Scopul este evident: tu însuţi devii foarte puternic, iar ceilalţi ţi se subordonează. Omenirea a fost castrată în diverse moduri, iar această castrare este un fenomen pur politic. Oamenii iubesc libertatea, dar nimeni nu doreşte vreo responsabilitate. Iar aceste două lucruri sunt legate unul de altul; ele sunt inseparabile.
De ce vă pasă dacă sunteţi recunoscuţi sau nu? Preocuparea pentru apreciere are sens doar atunci când nu vă iubiți munca, dorinţa de a fi recunoscuţi are atunci un sens: ea este un substitut. Vă urâţi munca, nu vă place, însă o continuaţi, deoarece va urma o recunoaştere; veţi fi apreciaţi, acceptaţi. Vă place? Atunci totul este în regulă. Dacă nu vă place, atunci schimbaţi-o. Părinţii, profesorii, insistă asupra faptului că trebuie să fiţi apreciaţi, respectaţi. Aceasta este o strategie foarte subtilă de a păstra lumea sub control. Învăţaţi un lucru fundamental: faceţi tot ce vreţi să faceţi, tot ce vă place să faceţi. Şi nu cereţi niciodată ca munca voastră să primească vreo recunoaştere. Ar însemna să cerşiţi. De ce să ceri să ţi se acorde vreo recunoaştere? De ce să umbli după acceptare?

Priveşte în profunzimile fiinţei tale. Poate că nu-ţi place cu adevărat ceea ce faci. Poate că-ţi e teamă că nu te afli pe calea cea bună. Recunoaşterea te va ajuta să simţi că ai dreptate. Faptul de a fi recunoscut te va face să simţi că te afli pe drumul cel bun. Adevărata problemă ţine de sentimentele tale; ea nu are nimic de-a face cu lumea exterioară. De ce să depinzi de alţii? Toate aceste probleme depind de alţii, iar tu însuţi devii dependent. Când te eliberezi de această dependenţă, te transformi într-un individ. Iar faptul de a deveni individ, de a trăi în deplină libertate, de a-ţi potoli setea de libertate bând de la propriile izvoare, înseamnă a fi o fiinţă pe deplin centrată, înrădăcinată. Şi acesta este începutul ultimei tale înfloriri.

Dacă inteligenţa te menţine în sfera inocenţei, e cel mai frumos lucru cu putinţă. Însă dacă ea este opusul inocenţei, atunci e pur şi simplu şiretenie. În clipa în care inocenţa dispare, puritatea inteligenţei dispare la rândul ei. Inteligenţa se transformă într-un cadavru, pe care-l numim "intelect". Ea vă poate transforma în mari intelectuali, dar nu produce nici o transformare a vieţii voastre şi nu deschide nici o poartă spre misterele existenţei. Aceste mistere sunt revelate numai copilului inteligent. Iar fiinţa cu adevărat inteligentă îşi păstrează prospeţimea copilăriei până în ultima clipă a vieţii. Ea nu-şi pierde uimirea pe care o simte copilul când priveşte păsările, florile, cerul... Inteligenţei trebuie să i se alăture şi calitatea de a fi inocent.

Un om cu adevărat matur seamănă cu un copil - este simplu, inocent. Noţiunea de "maturitate" e de obicei asociată cu experienţa, cu vârsta. Persoana cu adevărat matură poate fi bătrână din punct de vedere biologic; din punct de vedere spiritual însă, ea va fi la fel de inocentă ca un copil. Maturitatea sa nu e o simplă experienţă dobândită de-a lungul vieţii; atunci ea n-ar mai fi ca un copil. Maturitatea nu are nimic de-a face cu experienţa de viaţă. Ea este legată de călătoria interioară, de experienţele interioare. Cu cât o fiinţă pătrunde mai mult în interiorul ei, cu atât e mai matură. Când a ajuns în însuşi centrul fiinţei sale, e pe deplin matură. Pentru mine, maturitatea este un alt nume al realizării de sine. Ai ajuns la o deplină actualizare a potenţialului tău. Sămânța şi-a încheiat lunga călătorie şi a înflorit. Maturitatea are un parfum specific; ea înzestrează individul cu o frumuseţe extraordinară. Aduce cu sine inteligenţa.

Încercăm, prin orice mijloace, să trecem peste senzaţia că suntem străini unul faţă de altul. De aceea am şi inventat tot felul de ritualuri. Un bărbat se căsătoreşte cu o femeie. Ce este în fond căsătoria? Doar un ritual. De ce e nevoie de el? Deoarece soţii vor să treacă peste faptul că sunt străini, vor să intre în relaţie. Această relaţie nu se creează niciodată; ei îşi imaginează că joacă rolul soţului, soţiei, dar rămân străini unul faţă de altul. Şi vor trăi astfel împreună toată viaţa, nefiind nimic mai mult decât nişte străini, deoarece nimeni nu poate pătrunde în singurătatea celuilalt.

Fiecare este îmbrăcat într-o armură. În primul rând, copilul se naşte complet neajutorat, într-o lume despre care nu ştie nimic. Este firesc să-i fie teamă de necunoscutul care se deschide în faţa lui. El nu a uitat încă acele nouă luni de deplină siguranţă, în care era lipsit de orice griji, liber de orice răspundere, fără să-şi facă probleme în privinţa zilei de mâine. Pentru noi, este vorba de numai nouă luni, pentru el este însă o eternitate. El nu are noţiunea timpului; nu ştie nimic despre calendar, ore, minute, zile sau luni. El a trăit o eternitate în deplina siguranţă, fără nicio responsabilitate. Apoi e aruncat deodată într-o lume necunoscută, în care depinde cu totul de ceilalţi. Este deci firesc să se teamă. Toţi sunt mai mari decât el, mai puternici şi-i este imposibil să supraviețuiască fără ajutorul lor. Copilul e conştient de dependenţa lui; el şi-a pierdut independenţa, libertatea. Dintr-un anumit punct de vedere, armura este o necesitate. Odată cu înaintarea în vârstă, începeţi să deveniţi conştienţi de ceea ce purtaţi în interiorul vostru: teama. O persoană matură trebuie să renunţe la tot ce are vreo legătură cu frica. Astfel se instalează maturitatea. Urmăriți-vă acţiunile, credinţele şi întrebaţi-vă dacă au la bază realitatea, experienţa sau teama. Tot ce se bazează pe teamă trebuie aruncat imediat. Este armura voastră psihologică.
Întreaga noastră viaţă se bazează pe teamă, iar toate celelalte experienţe sunt otrăvite de ea. Iubim o altă fiinţă, dar această iubire are la bază frica. Frica distruge, frica otrăveşte. Căutăm să descoperim adevărul, însă în cazul în care căutarea noastră se bazează pe teamă, nu vom reuşi să-l găsim. Orice aţi face, reţineţi un lucru: creşterea voastră nu se va putea realiza dacă are drept fundament frica; veţi tremura şi veţi muri. Frica este în slujba morţii. O fiinţă lipsită de teamă este răsplătită cu toate darurile vieții. Şi în tot ceea ce întreprindeţi aveţi putere, siguranţă, o extraordinară senzaţie de autoritate.

Adevărul e că suntem singuri, suntem străini, iar lumea ar fi cu mult mai bună dacă am accepta acest lucru ca pe un adevăr fundamental. Ce e rău în a te îndrăgosti de un străin? De ce trebuie neapărat să distrugi această senzaţie a necunoscutului înainte de a te îndrăgosti de el? Unul din lucrurile frumoase ale vieţii e acela că suntem cu toţii străini şi nu avem nici o posibilitate de a schimba această realitate. E frumos să existe străini care se iubesc, să existe străini pe care-i întâlnești şi care-ţi devin prieteni.
Atunci când te îndrăgosteşti de un bărbat, iubirea ta nu se îndreaptă către bărbatul real, ci către unul plăsmuit de imaginaţia ta. Înainte de a fi împreună, când îl zăreşti de la fereastra ta, când îl întâlneşti pe plajă câteva minute, sau când vă ţineţi de mână la film, începeţi să vă spuneţi: "Suntem făcuţi unul pentru altul". Însă nici o fiinţă nu este făcută pentru alta. Vă proiectaţi doar, în mod inconştient, propriile fantasme asupra celuilalt. Creaţi astfel în jurul lui o anumită aură, iar el o creează în jurul vostru. Totul pare frumos, deoarece înfrumuseţaţi totul, visaţi, nu vedeţi realitatea. Mai mult, fiecare se străduieşte să deranjeze cât mai puţin imaginaţia celuilalt. Prin urmare, femeia se comportă aşa cum doreşte bărbatul, iar acesta se poartă aşa cum doreşte partenera sa. Dar acest lucru se întâmplă dor pentru un scurt timp. Odată ce vă căsătoriţi şi trebuie să trăiţi împreună 24 de ore pe zi, această pretenţie de a fi ceea ce nu eşti de fapt se transformă într-o povară de nesuportat. Cât timp puteţi să vă comportați în aşa fel încât să satisfaceţi fantezia celuilalt? Mai devreme sau mai târziu acest lucru devine greu. Şi începeţi să vă răzbunaţi. Începeţi să distrugeţi tot ceea ce imaginaţia bărbatului a creat în jurul vostru, deoarece nu doriţi să fiţi prizoniera unei imagini - doriţi să fiţi, pur şi simplu, voi înşivă. Tot așa se întâmplă şi cu bărbatul: el doreşte să fie liber, să fie el însuşi. Acesta este veşnicul conflict dintre îndrăgostiţi, senzaţia la care se ajunge în toate relaţiile.
Iubirea vă dăruieşte întotdeauna libertate. Iubirea permite celuilalt să facă tot ce simte că trebuie să facă. Indiferent ce hotărăşte el că-l va transpune într-o stare de beatitudine, alegerea îi aparţine în întregime. Dacă iubiţi, respectaţi-i persoanei intimitatea. Nu vă amestecaţi în viaţa ei intimă. Nu încercaţi să impuneţi nimic fiinţei sale interioare. Cerinţa fundamentală a vieţii este: "îl accept pe celălalt aşa cum este". Iubirea nu încearcă niciodată să-l schimbe pe celalalt în conformitate cu ideea pe care o avem despre el. Nu încercaţi să ajustaţi persoana pe ici pe colo, pentru a o potrivi cu un şablon; nu procedaţi la fel ca toată lumea! Dacă iubiţi cu adevărat, nu aveţi de pus nici o condiţie.

Dacă întreaga existenţă e unitară şi dacă are întotdeauna grijă de copaci, de animale, de munţi, de oceane, de la cel mai mic fir de iarbă până la cea mai mare stea, atunci va avea grijă şi de tine. De ce să fii posesiv? Neposesivitatea înseamnă, în principal, încredere în existenţă. Nu ai nevoie să posezi, întregul îţi aparţine deja. Renunţă la ideea că ataşamentul şi iubirea sunt unul şi același lucru. Ele sunt antagoniste. Ataşamentul este cel care distruge întreaga iubire. Dacă alimentezi ataşamentul, iubirea va fi distrusă; dacă întreţii şi alimentezi iubirea, ataşamentul va dispărea de la sine. Amintiţi-vă în permanenţă regula de bază a vieţii: dacă adoraţi pe cineva, mai devreme sau mai târziu vă veţi răzbuna. Nu vă lăsaţi manipulaţi de nimeni. Feriţi-vă de „oamenii de bine”. Intenţiile lor nu sunt rele, dar până la urmă se termină prost. Ascultaţi-vă doar inima. Ea este singurul vostru maestru.

Adevărul este întotdeauna pur, direct, detaşat de toate. El are o frumuseţe deosebită, deoarece este esenţa vieţii, a existenţei, a naturii. Nimeni nu minte, cu excepţia omului. O tufă de trandafiri nu poate minţi. Ea trebuie să producă trandafiri; din ea nu pot ieşi gălbenele, ea nu poate înşela. Îi este imposibil să fie altfel decât este. Întreaga existenţă, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Adevărul este religia întregii existențe; numai fiinţa umană face excepţie. În clipa în care omul se hotărăşte să devină o parte a existenţei, adevărul devine religia lui. Aceasta e cea mai mare revoluţie ce i se poate întâmpla unei fiinţe, e momentul ei de glorie.

Voi nu vedeţi lumea aşa cum este, o vedeţi aşa cum vă obligă mintea să o percepeţi. Şi acest lucru îl puteţi constata pretutindeni. Oamenii sunt condiţionaţi în cele mai diverse feluri, iar mintea nu e nimic altceva decât condiţionare. Ei privesc lucrurile conform prejudecăţilor pe care le au. Facem distincţii, considerăm o fiinţă superioară şi alta inferioară, considerăm că bărbatul este mai puternic iar femeia mai slabă şi îi diferenţiem pe oameni în funcţie de inteligenţa lor. Unele rase au susţinut că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Fiecare religie pretinde că scriptura ei este scrisă de Dumnezeu însuşi. Toate aceste lucruri constituie, strat peste strat, mintea voastră. Până când nu veţi fi în stare să lăsaţi întreaga minte deoparte şi să priviţi lumea direct, imediat, prin intermediul conştiinţei, nu veţi fi niciodată capabili să vedeţi adevărul. Cel mai mare act de curaj este acela de a renunţa la minte. Cel mai curajos om este acela care priveşte lumea aşa cum este ea, fără ca între aceasta şi el să se interpună mintea. Lumea e cu totul altfel, neasemuit de frumoasă. Nu mai există nimic inferior sau superior, nu mai există nici o deosebire.

În general se crede că intelectualii sunt oameni inteligenţi. Nu-i adevărat. Intelectualii se bazează pe cuvinte moarte. Inteligenţa nu poate face acest lucru. Inteligenţa aruncă cuvântul și păstrează vibraţia lui vie. Calea unei fiinţe inteligente e calea inimii, deoarece inima nu e interesată de cuvinte; o interesează numai seva conţinută în ele. Pentru mine, fiinţa religioasă nu este cea aflată mai presus de natură, ci aceea care este în întregime naturală, care a explorat natura în toate dimensiunile ei, care nu a lăsat nimic neexplorat.
Fiinţele trebuie să trăiască o viaţă naturală pentru a ajunge la o moarte firească. Moartea care se întâmplă firesc reprezintă culminarea unei vieţi trăite firesc, fără nicio inhibiţie, în absenţa oricărei stări depresive. O viaţă ca aceea a animalelor, păsărilor şi copacilor, fără discontinuitate; o viaţă trăită liber, care-i permite naturii să se reverse prin intermediul ei, fără nicio opoziţie, ca şi cum aţi fi absenţi, iar viaţa s-ar mişca de la sine. Nu voi sunteţi cei care trăiţi viaţa; mai degrabă viaţa vă trăieşte pe voi; voi vă aflaţi undeva în umbră. În acest caz, punctul culminant al acestei vieţi va fi o moarte firească. Moartea va fi o reflectare a acestui punct culminant, crescendo-ul întregii voastre vieţi. Este, într-o formă condensată, tot ceea ce aţi trăit. Foarte puţini oameni au murit firesc, deoarece foarte puţini au trăit firesc.

Ne e teamă de moarte, deoarece ştim că vom muri şi nu vrem ca acest lucru să se întâmple. Dorim să rămânem cu iluziile noastre, într-o stare în care să putem spune: "toţi ceilalţi vor muri, nu şi eu". Moartea e un subiect tabu. Oamenilor le e teamă să discute despre ea, deoarece le aminteşte de propria moarte. Sunt preocupaţi de viaţa de zi cu zi. Apropierea morţii e iminentă. Ca urmare, apare dorinţa de a se refugia în activităţile lor. Acestea sunt ca o perdea: nu, nu vor muri, în nici un caz nu vor muri, cel puţin nu acum, poate mai târziu. "O să vedem noi, atunci când s-o întâmpla". Dacă acceptaţi viaţa în totalitate, aţi acceptat şi moartea; ea este doar o odihnă. Aţi lucrat toată ziua; nu doriţi oare să vă odihniţi? Somnul vă reconfortează, vă pune din nou în formă. Întreaga oboseală dispare, sunteţi din nou proaspeţi. Moartea realizează același lucru, la un nivel mai profund. Ea schimbă acest corp cu un altul, deoarece corpul pe care îl aveţi nu mai poate fi înviorat de un somn obişnuit - a îmbătrânit. Se impune un corp nou. Energia voastră vitală are nevoie de o nouă formă. Moartea e doar un somn care vă ajută să treceţi mai uşor într-o nouă formă.
Renunţaţi la teamă. Ea a pătruns în voi când eraţi copii, în mod inconştient. Renunţaţi acum la teamă în mod conştient şi deveniţi persoane adulte. Viaţa e cu atât mai frumoasă şi mai luminoasă, cu cât sunteţi mai maturi. Responsabilitatea nu e un joc. E una din cele mai autentice căi de a trăi periculos.

A dărui iubire este o experienţă reală, frumoasă, deoarece în acest caz eşti rege. A primi iubire este o experienţă nesemnificativă, ca aceea a unui cerşetor. Nu fiţi cerşetori. Măcar în ceea ce priveşte iubirea, fiţi regi, deoarece iubirea e o calitate inepuizabilă; puteţi să dăruiţi cât de mult doriţi. Nu vă fie teamă că se va epuiza şi că vă veţi spune într-o bună zi: "Dumnezeule! Nu mai am nici un pic de iubire de dăruit." Iubirea nu este ceva cantitativ, ci calitativ; ea are calitatea de a creşte atunci când dăruiţi şi de a diminua atunci când o ţineţi doar pentru voi. Dacă rămâne numai în voi, moare. Dăruiţi deci cât puteţi. O minte zgârcită îşi spune: "Îmi voi dărui iubirea numai anumitor persoane, care au anumite calităţi". Nu înţelegeţi că aveţi în voi atât de multă... sunteţi ca un nor gata să-şi reverse ploaia. Norului nu-i pasă dacă se revarsă asupra stâncilor, grădinilor sau oceanului. El vrea să se elibereze. Şi acea eliberare îi dă o senzaţie extraordinară. Nu cereţi niciodată să fiţi iubiţi. Și nu aşteptaţi iubirea, gândindu-vă că o veţi dărui, la rândul vostru, numai atunci când vi se va cere.

Se spune: „Fiecare vrea să fie iubit”. Această abordare e greşită şi începe încă din copilărie; copilul mic nu poate iubi, nu poate spune nimic; el nu poate dărui, el poate numai primi. Singura lui modalitate de a experimenta iubirea este una pasivă; el o primeşte de la părinţi, de la fraţi, de la surori, de la oaspeţi, de la străini, întotdeauna o primeşte. Prima experienţă care se fixează în profunzimile inconştientului sau este aceea de a fi iubit. Problema apare pentru că fiecare a fost copil. Şi poartă în sine această dorinţă de a fi iubit. Prin urmare, fiecare cere: „Iubeşte-mă” şi nimeni nu dăruieşte, deoarece partenerul a fost crescut în acelaşi fel. Fiinţele trebuie să fie mereu atente ca acest accident apărut în copilărie să nu se transforme în ceva permanent în mintea lor. În loc să cereţi: „Iubeşte-mă!”, începeți să iubiţi. Uitaţi cu totul faptul de a primi; dăruiţi. Şi vă garantez că veţi primi înapoi foarte mult...

          Sursa : http://frumoasaverde.blogspot.ro/

Un comentariu:

  1. Wow,super tare,dar aici este vorba de numai si numai "intelepciune" nu cum vorbeste respectivu de inteligenta,desteptaciune..

    RăspundețiȘtergere

Va rog comentariile sa se refere la subiectul articolului si fara cuvinte vulgare. Criticile sunt admise dar sa fie creative si spre schimbare pozitiva. Comentariile carcotasilor si postacilor platiti vor fi sterse. Acest blog nu este retea de socializare.