joi, 1 iunie 2017

Istoricul David Irving expune adevărul - nu există probe sustenabile că Holocaustul a existat


  Așa cum am fost mințiți și înșelați până acum cu multe subiecte istorice, se continuă cu aceeași propagandă mizerabilă să se mai susțină niște minciuni monstuoase și referitor la acest subiect: Holocaustul. Adică exterminarea a 6 milioane de evrei în lagărele naziste în timpul celui de-al doilea război mondial.

Încercarea unor istorici, cum este David Irving, de a expune adevărul care nu este acesta, adică varianta oficială cu care ni se spală creierele zi de zi în mass-media, în școli și universități, cu sute de muzee în toată lumea, a atras după sine acțiuni în instanțe și chiar condamnarea acestuia la 3 de închisoare. Documente importante care poate ar face lumină în acest subiect, sunt ținute la secret sau chiar ascunse sau poate distruse, pentru ca adevărul să nu poată fi cunoscut de marea masă de oameni, să credem în continuare că la Auschwitz, de exemplu, au existat camere de gazare și crematorii de incinerare în masă. Ca prim articol accesați http://burebista2012.blogspot.se/2015/05/sase-milioane-de-minciuni.html

 Iată argumentele profesorului englez David Irving:

A)  Nu au existat camere de gazare. Încăperile prezentate ca foste camere de gazare ar fi trebuit să păstreze în tencuiala pereților urmele gazului ucigaș, ale acidului cianidic, care ar fi intrat în reacție cu substanțele din tencuială și ar fi produs niște compuși specifici. Mai mult, despre unele camere de gazare, cum ar fi cea de la Auschwitz, însuși administratorul incintei a mărturisit că acea cameră a fost ridicată după război, din rațiuni de eficiență turistică.

B)   Deja placa memorială de la Auschwitz, care consemna uciderea a 4 milioane de evrei în acel spațiu concentraționar, a fost dată jos și înlocuită cu alta, care face pomenire “numai” de un milion de victime (și-au dat și ei probabil seama că cifra de 4 mil. era prea nerușinată și întrerupea orice logică de bun simț, n.b.).

C)   Rușii sunt deținătorii arhivelor de la Auschwitz, preluate atunci când au eliberat lagărul, în toamna lui 1944. Nici până azi acele arhive nu sunt puse la dispoziția istoricilor, a publicului. În septembrie 1989 rușii au publicat totuși registrele deceselor de la Auschwitz, decesele din rândurile celor deportați. Un total de circa 75.000 (șaptezeci și cinci de mii) de morți, dintre care jumătate din cauze firești: boli, bătrânețe, accidente de muncă ș.a. Ca victime ale represiunii, prin execuții, prin ucideri propriu zise, ceva mai puțin de 40.000 de evrei. Adică de 100 de ori mai puțini decât în cifrele vehiculate de propaganda Holocaustului. Sau, după formula lui Irving Stone, englez, la Auschwitz naziștii au omorît în patru ani cam tot atâtea persoane câte au omorît englezii într-un singur raid de noapte la Hamburg…

D)  Nici până la 24 august 2010, nu s-a găsit printre documentele emise de autoritățile naziste un act care să dovedească premeditarea și organizarea de ucideri în masă, pentru unicul motiv al apartenenței la neamul evreiesc. Propagandiștii holocaustului au lansat teza că naziștii s-au priceput să distrugă toate urmele… Argument complet neserios, pe care nu l-ar invoca nici-o minte sănătoasă. Îl luăm totuși în serios și îl acceptăm. Numai că ceea ce nu se mai poate găsi în miile de tone de arhivă nazistă confiscată de aliați, ar tebui să se afle în arhiva britanică a serviciului de spionaj care a înregistrat în timpul războiului toate ordinele și rapoartele naziste, transmise prin radiograme și telegrame cifrate, al căror cod însă englezii l-au avut tot timpul. În această arhivă naziștii nu au mai putut face curățenie, și cu toate astea în arhiva respectivă nu apare nici un mesaj care ar putea fi pus în legătură cu ipoteza, aserțiunea sau mitul celor șase milioane de evrei exterminați de naziști… Toată corespondența radio dintre Auschwitz și centrala de la Berlin a lagărelor de concentrare a fost descifrată și cercetată de experți britanici, și nimic! Nimic despe ucideri sistematice, în masă sau ceva asemănător… Comunicat oficial britanic: „În cazul Auschwitz, majoritatea acestor pierderi de vieți omenești se datorau bolilor. Restul erau execuții, ce sunt descrise ca împușcare sau spânzurare. Nu e nicio referire la gazare la Auschwitz.”
În concluzie, afirmă David Irving, „am fost supuși la cea mai mare ofensivă propagandistică pe care rasa umană a cunoscut-o.  A fost făcută cu atâta finețe, cu atâta rafinament, cu un sprijin financiar atât de puternic încât n-am fost capabili să o recunoaștem ca ofensivă propagandistică de la început până la sfârșit!”
 Deci dragilor cam astea sunt foarte pe scurt argumentele logice pe care acest istoric ni le expune. Datoria noastră este să cercetăm dacă dorim să trăim în adevăr și să eradicăm pentru totdeauna minciuna de pe urma căreia o mulțime de oameni (evrei), dacă nu chiar o întreagă națiune (statul Israel) profită prin despăgubiri financiare, restituiri abuzive de terenuri, etc.
 Vă expun mai jos conferința lui David Irving : LĂSAŢI VAPORUL AUSCHWITZ SĂ SE SCUFUNDE!
Reproducem din buletinul “Institut for Historical Review”, numărul din iarna 1990/91, articolul istoricului englez David Irving, apărut sub titlul de mai sus, care este de altfel o conferinţă ţinută la Congresul Istoricilor Revizionişti:

“Doamnelor şi Domnilor,
Sunt sigur că în prima parte a monologului meu nimeni din audienţă nu mă va acuza că arăt prea mult respect bunului gust. Unul din lucrurile nemenţionate de moderator e cariera mea criminalistică din ultimele 12 luni.
A început acum aproape un an, la 30 octombrie 1989, în Berlin. Fusesem invitat să merg la Berlin de către cea mai mare staţie guvernamentală de televiziune “SENDER FREIES BERLIN”, pentru a lua parte într-o discuţie de masă rotundă cu principalii istorici ai Germaniei, privind un subiect istoric ale cărui detalii exacte le-am uitat, într-un program de televiziune intitulat “Berliner Salon”. Organizatorul programului mi-a telefonat la Londra spunând:
“D-le Irving, ataşez extremă importanţă venirii dumneavoastră pentru a lua parte la acest program. Am fost întotdeauna un mare admirator al lucrărilor dumneavoastră şi de ani de zile am aşteptat să vă am ca participant în discuţia noastră săptămânală la masa rotundă.” I-am răspuns :
Cine altul va fi prezent?”. Mi-a răspuns:
”Oh, Eberhard Jaecker de la Universitatea din Stuttgart şi prof. Arnd Mayer de la Universitatea din Princeton.” Şi a continuat cu o serie de nume. L-am întrerupt întrebând:
“ -Scuzaţi că vă întreb, dar ştiu aceşti domni că şi eu am fost invitat?
“- Nici un fel de problemă.”
“-Bine.” Apoi a spus :
“- Veţi sta la Hotelul Kempinsky. Dorim să zburaţi la Berlin cu British Airways şi puteţi sta acolo câteva zile. Totul este aranjat.”
Am făcut deci rezervarea la Hotel Kempinsky. O săptămână mai târziu, scurt timp înainte de data programului, primesc un embarassant telefon de la Senders Freiers Berlin, în care mi se spune:
“ -Ne pare rău, d-le Irving, deoarece trebuie să vă dezinvităm. Toţi istoricii germani invitaţi au refuzat să participe la discuţia de masă rotundă cu dumneavoastră…”
Natural, acesta nu e un fenomen nou. Ei ştiu că nu pot dezbate. Fiind pe aceeaşi lungime de undă, toţi repetă aceleaşi minciuni. Nu sunt însă pregătiţi să dezbată cu cineva care vine din afara mafiei căreia îi aparţin. Am spus, deci, d-lui de la Senders Freies Berlin:
“- Bine, regret foarte mult ; în ceea ce mă priveşte am cumpărat bilet de avion, am făcut rezervarea la Hotel Kempinsky şi, deci, voi fi acolo.” Mi-a răspuns:
“- Nu, nu, d-le Irving, nu ne înţelegeţi, nu vă invităm să participaţi la acest program!” Le răspund:
“- All right, nu trebuie să vă îngrijoraţi despre asta. Nu voi fi în studioul dumneavoastră.”
“- Dar, unde veţi fi atunci?”. I-am răspuns:
“- În afara studioului dumneavoastră.”
Şi aşa am produs o demonstraţie în Berlin, pe Masurenallee, în faţa staţiei Senders Freies Berlin, cu câţiva din prietenii mei. D-l Ernst Zuendl a organizat găsirea acestor prieteni pentru mine, pe care nu-i cunoşteam înainte, şi am mărşăluit în sus şi în jos prin faţa staţiei, cu presa germană observându-ne plancardele, în engleză şi germană, care    spuneau :” Istoricii germani sunt mincinoşi şi laşi!” Mesajele erau în aşa fel concepute ca cel mai neinstruit german să le înţeleagă. Spun aceasta pentru a mă legitima ca profet, deoarece era ziua de 30 octombrie 1989 şi nu 30 octombrie 1990. În acea zi, pentru a pune mai multă sare pe rănile profesiunii istorice germane, am aranjat o conferinţă de presă la Hotel Kempinsky în Berlin, invitând toată presa, televiziunea şi radioul, la care au apărut 30-40 de ziarişti.
Şi aşa, cu jurnaliştii şezând în jurul meu la o masă, nu ştiu ce mi-a venit, am încercat să-i fac să se jeneze şi le-am spus :
“- Ştiţi, nu mă veţi crede în ceea ce vă spun, dar în 12 luni de acum înainte Germania va fi reunificată. Ştiam că pentru aceşti jurnalişti nu există idee pe care să o dispreţuiască mai mult decât ideea ca Germania să fie unificată din nou şi să fie iarăşi mare, şi le-am spus din nou: “În 12 luni de acum Germania va fi reunită.”
Câteva săptămâni mai târziu circulam prin Austria şi ultimele angajamente de a vorbi erau la Salzburg şi Innsbruk. Pe atunci poliţia austriacă mă urmărea. Jos la hotel, la recepţie, aştepta poliţia, aşa că am reuşit să ies din hotel prin uşa din dos. Am organizat un meeting, dar nu în Salzburg, ci peste frontieră, la Freilassing. Dar mai nimeni nu a venit. Asta, realmente, m-a mirat. Motivul a fost însă că în acea seară era 9 noiembrie (anul trecut) şi toată lumea era acasă lipită de televizor, deoarece zidul Berlinului fusese dat jos. Câteva săptămâni după aceea, ziarul DAILY TELEGRAPH din Londra dădea ştirea, pentru prima dată, de ceea ce afirmasem eu în 30 otombrie la conferinţa de presă:
”-D-l Irving a fost singura persoană are a afirmat, la o conferinţă de presă din 30 octombrie, că Germania, probabil, va fi unificată în 12 luni. La acel timp, noiembrie 1989, nimeni nu vorbea de reunificarea Germaniei.” Daily Telegraph m-a întrebat:
“D-le Irving, de ce nici unul din ziarele germane de atunci nu a citat ce aţi afirmat dumneavoastră privind reunificarea?” I-am răspuns:”- Jurnaliştii de pretutindeni au aceeaşi uniformă caracteristică. Orizontul lor nu se extinde peste orizontul unui capac de closet. Ei nu pot vedea prea departe. Ei nu pot vedea ceea ce văd istoricii…” Cred că asta demonstrează ceea ce am susţinut totdeauna că, dacă stai cu nasul în arhive, cu nasul lipit de documente, ai mai multe şanse să fii corect în aprecieri.
Imaginaţi-vă, acum şapte ani, în 1983, sunt la o conferinţă de presă organizată de revista vest-germană Stern, în Hamburg. Revista Bild-Zeitung, care e organul de opoziţie în Germania, m-a adus deghizat ca reporter al lor. Eu sunt foarte familiarizat cu cazul lui Hitler. Am studiat 20 de ani istoria lui Adolf Hitler. Am construit o întreagă cartotecă cu viaţa lui (30.000 de subiecte) şi, când mi-au spus că vor publica jurnalul lui, ştiam că e un fals. Deci Bild-Zeitung m-a întrebat:” Sunteţi dispus să apăreţi deghizat ca un corespondent de presă al nostru şi să le dărâmaţi toată conferinţa de presă?” Am fost de acord. Am fost primul la microfon şi am fost primul să pot pune anumite întrebări celor de la “Der Stern”. Le-am spus deschis:
Jurnalul lui Hitler este un fals! Au cheltuit 9 milioane  D-Mark pentru el. Toţi istoricii germani au spus că este autentic. Eberhard Jaecker a spus şi el că e autentic şi, deci, trebuie să fie autentic.” Dar nu era autentic.
Am aceleaşi sentimente asupra holocaustului. Voi vorbi şi de cazul Rommel. E însă acelaşi gen de istorie, deoarece, când ne uităm la istoria Feld-Mareşalului Rommel şi la legenda că a fost membru al mişcării de rezistenţă contra lui Hitler, că a fost un erou al lui 20 iulie 1944, o istorie ce am auzit-o de 40 de ani, de la al doilea război mondial încoace, găsesc că nimeni nu s-a ostenit să verifice documentele, toţi au crezut ceea ce au scris alţii despre el şi numai atunci când te referi la documente vezi că adevărul este în altă parte.
Cam aşa au fost lucrurile şi în Toronto acum 2 ani. Am fost chemat ca expert istoric la procesul lui Ernst Zuendel, la care apărătorii lui mi-au arătat “Leuchter-Raport”, care e testul de laborator al crematoriului şi al camerelor de gazare. Ca o persoană care am studiat la Universitatea din Londra chimie, fizică şi ştiinţe exacte, ştiam că am în faţă un rezultat exact. Nu există o altă interpretare posibilă. Şi, deodată, tot ce am citit în arhivă a devenit de înţeles şi clar. Trebuie să accepţi că, dacă nicăieri în arhive nu este vreo evidenţă că au avut loc gazări, dacă nu există nici un singur document german ce se referă la gazare de fiinţe umane şi dacă nu există nici o referinţă nicăieri în arhivele germane la vreun ordin dat de cineva pentru gazare de oameni şi, dacă pe de altă parte, testele FORENSIC ( la microscop) de laborator al crematoriului şi al camerelor de gazare de la  Auschwitz nu arată nici un reziduu semnificativ de component cyanidic, atunci toate acestea nu pot decât să însemne un singur lucru : că nu au existat camere de gazare.

Atunci cum ne putem explica faptul că de 45 de ani, de la finele celui de-al doilea război mondial, am fost toţi copleşiţi de vina comună : ideea că rasa umană s-a făcut responsabilă de lichidarea a 6 milioane de fiinţe umane prin gazare?
Răspunsul e acesta : Am fost supuşi celei mai mari ofensive propagandistice pe care rasa umană a cunoscut-o. A fost condusă cu atâta fineţe, cu atîta rafinament, cu atâta participare financiară că n-am fost capabili să o recunoaştem ca o ofensivă propagandistică de la început până la sfârşit. Şi acum vedem aceste arme că circulă la orizont  -în toată urâţenia lor-  şi cea mai mare armă bineînţeles, în toată această campanie contra adevărului, din 1945 încoace, a fost vaporul Auschwitz! Şi ne-am găsit în sfârşit şi noi, profesiunea istorică, şi în particular profesiunea de revizuire a istoriei, însărcinarea noastră majoră: “SCUFUNDAŢI  VASUL  AUSCHWITZ !”.
V-am prevenit că nu voi arăta respect pentru bon-ton în prima parte a acestui monolog. Sufundaţi vasul Auschwitz! Dar noi nu mai avem nevoie să scufundăm vasul Auschwitz, deoarece ehipajul lui Aushwitz, ca Beate Klarsfeld, Wiesenthal, Elie Wiesel şi restul s-au luptat pe bord între ei, boxând şi lovind cu pumnii, iar vasul, navigând între iceberguri, până la sfârşit l-au părăsit şi ei. Au început să dea jos steagul vasului de luptă Auschwitz. Au dat jos plancarda, au dat jos memorialul pentru patru milioane şi l-au înlocuit cu un memorial mai mic, pentru un milion.
Evident că acesta nu este finalul poveştii. Sunt convins că e doar un “memorial intermediar”. Cred că e de carton şi acesta, dacă îl priveşti de aproape, deoarece ce sens are să iroseşti bani când ştii că peste câteva luni iarăşi trebuie schimbat. Va trebui să-l schimbe, evident . Nu afirm că numai un milion, nu sunt dispus să dau nici un număr de morţi la Auschwitz. Nu ştim numărul de morţi exact. Ruşii ne-au ajutat. Ei au publicat în septembrie anul trecut registrele mortuare de la lagăr. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru vasul de război Auschwitz, pentru echipajul său, deoarece ruşii, prin publicarea registrelor mortuare ale lagărului Auschwitz care acoperă 1942 complet,1943 aproape complet, anul 1944 incomplet, au arătat prin aceste 46 de registre, că au fost 74.000 de morţi (74.000 de morţi din toate cazurile). Acum profesorul Arno Mayer, pe care îl respect, este unul dintre cei ce au reuşit să participe la programul de televiziune organizat de Sender Freies Berlin, el nu a fost dezinvitat ca mine. Deci e sigur, O.K.
Arno Mayer de la Universitatea din Princeton ne spune în cartea sa “ DE CE NU S-A ÎNTUNECAT CERUL ?”, că, dintre cei ce au murit la Auschwitz şi în alte lagăre de concentrare, probabil mai mult de jumătate au murit din cauze naturale, ceea ce poţi numi cauze naturale pe timp de război. Însă aceasta înseamnă că mai puţin de jumătate din cei 74.000 oameni au fost omorâţi ; ceea ce înseamnă că mai puţin de jumătate din cei 74.000 au fost omorâţi la Auschwitz ?  Să fim generoşi şi să spunem că au fost omorâţi 40.000 în perioada de trei ani. Un bilanţ foarte trist ! Asta e o gravă crimă! E aproape atât cât am omorât noi, englezii, la Hamburg într-o singură noapte !
Asta înseamnă a reduce lucrurile la dimensiunile lor reale. Când nemţii folosesc temutul cuvânt “Relativieren”, ceea ce înseamnă să încerci să compari lucrurile, încerci să persiflezi lucrurile, răspunsul este : da, reduc legenda la dimensiunile reale, deoarece aceasta este funcţia unui istoric. Winston Churchill, el însuşi, a spus că funcţia unui istoric este să afle ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat. Istoricii germani n-au început nici măcar să se urce pe cea mai joasă treaptă a scării. Ei încă nu au aflat ce s-a întâmplat. Toţi credeau numărul de morţi de la Auschwitz ca fiind de 4 milioane, până când cineva din Israel i-a chemat şi le-a spus:
“- Oh, nu ! nu 4 milioane, ci numai un milion.”
– “Da, un milion.”
INSTITUT FUR ZEIT GESCHICHTE în Munchen: “ Un milion! Noi întotdeauna am pornit de la această premiză. –Wir sind immer davon ausgegangen.- Asta este ce au declarat presei, că ei mereu au pornit de la un milion, dar presa n-a auzit. Apoi au uitat să spună acest lucru propriului guvern şi desigur n-au spus nici poporului german, iar acum poporul german se întreabă: -De acord, dar ce se întâmplă cu cele 6 milioane ?
Oh, cele 6 milioane ?… Totalul nu se schimbă !
Dacă te duci la băcănie să cumperi 6 kg de cartofi şi tot ce primeşti sunt 2 kg în pungă, şi băcanul vrea plata pentru 6 kg… Asta este ce s-a întâmplat cu populaţia germană : a avut de plătit 150 miliarde DM despăgubiri compensaţii pentru 6 milioane de morţi, ca şi băcanul care spune: “Trebuie să plătiţi pentru 6 kg…indiferent de cât aţi primit.” În acest caz sunteţi îndreptăţiţi să consideraţi asta ca pe o pungăşie…
Asta este ce se întâmplă acum în Germania. Ei menţin în continuare totalul de 6 milioane şi populaţia germană este mai departe informată că au fost gazaţi 6 milioane, deşi toată evidenţa merge în sens contrar.
Pentru mine Auschwitz nu mai e important. Sunt bucuros că echipajul l-a părăsit. Dispare. Va fi lăsat ca şi vaporul “Arizona” la Pearl Harbour. Dacă vreodată mergeţi în Hawai şi vă uitaţi la el, cu o parte din el încă deasupra mării, marcând locul unei mari legende. Şi dacă peste 100 de ani oamenii vin şi spun : “Mai jos, acolo, e vaporul Auschwitz, despre care oamenii au auzit cea mai incredibilă legendă timp de 50 de ani şi pe care până la urmă l-a părăsit echipajul.”
De ce nu trebuie să credem ?
Mai întâi aţi aflat de la LEUCHTER RAPORT. Permiteţi-mi să vă dau câteva motive pentru care nu trebuie să credeţi. Există un istoric oficial guvernamental, prof. F. H. Hinsley. Acest profesor F. H. Hinsley e profesor de istorie la Universitatea din Cambrige şi în timpul celui de-al II-lea război mondial, a lucrat la seviciul de informaţii, ocupat cu descifrarea codului duşman GCHQ (Government Communication Headquarters). Vă puteţi întreba ce legătură are asta cu Auschwitz ?  De acord. Ea însă răspunde la una din întrebări. Oamenii vor veni probabil de acum şi până la infinit, şi vor întreba : cum putem noi să ştim că germanii n-au distrus toate documentele privind gazările ?
Să presupunem că au făcut-o, şi, credeţi-mă, nu e uşor. Duceţi-vă odată la Pennsylvania Avenue, la arhiva naţională, şi uitaţi-vă la evidenţele documentelor germane ce sunt acolo, 15, 25, 50.000 kg de documente. Chiar dacă distrugi originalul, mai sunt 5-6 copii la indigo, sunt telegrame, care toate au mers la subalterni. Sunt oameni care au ţinut jurnal de zi. Sunt scrisori scrise celor de acasă. De aceea am spus de 20 de ani: “Plătesc 1000 de lire sterline oricui aduce un singur document de război, din care să decurgă că Adolf Hitler a ştiut de Aushwitz sau de ceva legat de ce se spune că se întâmplă acolo.” Şi am repetat asta la televiziune. Chiar am ţinut la mine în buzunar şi am arătat 1000 de lire sterline, însă nu pot găsi nici o evidenţă.
Dar să presupunem totuşi că germanii au distrus toate documentele de gazare.
De acord. Dar la asta se poate răspunde: Presupunem că noi, englezii, citeam toate semnalele germane. Presupunem că noi, englezii, aveam o organizaţie numită GCHQ, cu 3000 experţi, ce au descifrat codurile duşmane, luând fiecare document german telegrafiat şi tot ce era transmis prin radio. Exact asta am făcut. Presupunem că am reuşit din 1942 până la finele lui 1943 să descifrăm întreaga documentaţie prin radio între Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Bergen-Helsen şi alte lagăre de concentrare, pe de o parte, pe de alta, cu centrala lagărelor din Berlin, Wirtshaft –und Verwaltunghauptamz, Oswald Pohl.
Exact asta am reuşit, doamnelor şi domnilor. Noi, englezii, am reuşit să descifrăm codul SS-ului citind comunicările zilnice ale comandamentului de la Auschwitz şi centrala din Berlin, şi la fel de la toate celelalte lagăre de concentrare, şi ştiam exact ce comunică Berlinul şi ce se întâmplă.
Textele tuturor acestor telegrame se găsesc în arhiva serviciului britanic de informaţii. Acum ce vă spun ele în concluzie, pentru că nu ştiu mot-a-mot ce spun ele, deoarece guvernul britanic, din motive pe care noi numai le putem bănui, a refuzat să facă public textul exact al acestor telegrame. Însă au fost suficient de amabili ca într-un apendix la vol. II al istoriei serviciului secret britanic de informaţii, să ne spună ce putem conclude din aceste telegrame.
În fiecare zi în telegrame, la Berlin, se comunica : numărul prizonierilor care au sosit în acea dimineaţă în lagăr, numărul prizonierilor care au părăsit lagărul în acea zi, numărul prizonierilor rămaşi în lagăr la sfârşitul zilei şi, în plus, la categoria a IV-a era rubrica intitulată “Alte pierderi” (Abgange aller Alt). Serviciul de informaţii a dedus că aceste “Alte pierderi” erau în cea mai mare parte cauzate de moarte. De acord cu istoria oficială britanică: “În cazul Auschwitz, majoritatea acestor pierderi se datorau bolilor. Restul erau execuţii, ce sunt descrise ca împuşcare sau spânzurare. Nu e nici o referire la gazare la Auschwitz.”
Ni s-a spus că Auschwitz, marele vapor Auschwitz, această minciună care a navigat în ultimii 45 de ani, a fost acolo ca un punct terminus (Endstation). Că trenurile soseau la Auschwitz cu mulţime de biată omenire neajutorată şi care, bineînţeles, toţi erau evrei. De acolo erau canalizaţi la gazare. Nici un singur cuvânt despre astea în mesajele pe care guvernul britanic le-a descifrat în anii 1942 şi 1943. Şi aţi văzut vreo referire la vreuna din aceste concluzii ale guvernului britanic în ziare ?
Cred că a fost curaj din partea prof. Hinsley că şi-a permis această periculoasă frază. Putea s-o evite uşor şi să iasă din ananghie fără să fi spus totul. “Nu e nici o referire la gazare la Auschwitz.” Un om brav.
Dar ce să spunem de martorii oculari ? Martorii oculari care au văzut cum s-au întâmplat toate ? Am ţinut seama de ei, avem un număr mare de martori oculari care au văzut camere de gazare la Dachau, când astăzi până şi oficialitatea recunoaşte că la Dachau nu au fost camere de gazare. Dar ce să mai spunem de fotografii ?  Bine, ştiu că sunt câţiva vizitatori din Germania aici, astă seară, în audienţă, aşa că doresc să povestesc un episod care mi-a cauzat o deosebită plăcere în ultimile zile, şi anume :
“La televiziunea germană s-au dat 4 sau 5 filme în luna mai în acest an. Un cuplu deosebit de antipatic, Lea Rousch şi Eberhard Jacker. Lea Rousch e un binecunoscut jurnalist de televiziune evreu în Germania şi numai marginal mai urât decât Simon Wisenthal însuşi. Eberhard Jecker a fost istoricul consultant şi consilier, iar Lea Rousch a fost persoana ce fără discuţie a pregătit cele 4-5 groteşti spectacole. Avea titlul DER TOD – EIN MEISTER AUS DEUTSCHLAND (Moartea – un maistru din Germania), ce se strecoară prin toate aceste vicleşuguri. Toată viclenia a fost ticluită de-a lungul ultimilor 45 de ani. Un episod special în a doua parte a filmului de 35 de minute arată o grămadă de evrei din România, fiind încărcaţi într-un tren dintr-o gară. Evreii sunt arătaţi într-un vagon deschis de cărbuni, iar vocea anunţă : “Iată-i transportaţi la lagărele de exterminare de la Treblinka şi Auschwitz”. A trebuit să-i scriu lui Eberhard Jaecker următoarea scrisoare :
“Dragă profesore Jaecker, drag coleg,
Mi s-a atras atenţia că fotografia folosită în film de dvs. nu reprezintă evrei din România, fiind  încărcaţi în trenuri de cărbuni şi transportaţi la lagărul de exterminare Auschwitz. Dacă vă uitaţi la arhivele feroviare a gării centrale din Hamburg, veţi putea vedea că de fapt platforma din gara Hamburg-Hauptbahnhoff în 1946, un an după terminarea războiului, e una şi aceeaşi cu cea din fotografia dvs. şi titlul corect ar fi trebuit să fie : Germanii din Hamburg se suie într-un tren de cărbuni pentru a face o expediţie de cumpărături în Ruhr”.
Acesta este adevărul. Şi am scris prof. Jaecker :”dacă nu mă credeţi, la proxima vizită ce o faceţi la Hamburg, mergeţi la restaurantul gării Hamburg-Hauptbahnhoff şi veţi vedea acea fotografie între cele de pe pereţi din timpul ocupaţiei aliate. Se arată nostalgic vederi din perioada postbelică. Sau asta v-a fost sursa ?  Îmi permit să vă recomand ca pe viitor să vă restrângeţi cercetările la arhive şi mai puţin la restaurantele staţiilor feroviare”.
E foarte plăcut să fii istoric. Cum vedeţi, ai momente de amuzament. La recenta vizită la Freiburg luna trecută în septembrie, am văzut un foarte vechi prieten, şeful departamentului de istorie de la Universitatea din Freiburg, în Germania. Toţi aceşti istorici germani sunt prietenii mei. În privat, nu în public. Mă invită şi acasă la o sticlă de vin şi la discuţie până la 2-3 dimineaţa, schimbând note şi comparând texte. În public, evident, nu vor să apară cu mine nici morţi, însă în privat au nevoie de mine. Şi iubitul prof. Bernd Martin mi-a fost prieten de 20 de ani şi-mi spune :
“Irving, problema cu tine este că n-ai fost la Auschwitz. Eu am fost de 2-3 ori”.
Eu răspund :” Ei, şi ?
El zice : “Acuma şeful muzeului şi arhivei de la Auschwitz mi-e prieten personal de mulţi ani “.
Îi răspund : “Oh, vorbeai de Frantisek Piper ?”.
El zice : “Oh, da, Frantisek Piper, un foarte intim prieten ale meu de mulţi ani ; şi-mi amintesc ultima oară când am fost să văd Auschwitz I ; acesta e blocul ce se arată turiştilor. Irving, sunt camere de gazare. Au fost camere de gazare, nu e nici un dubiu.”
Zic :”Auschwitz I, evident, e o problemă. Şi i-am spus aceasta lui Frantisek Piper.
I-am spus : “Herr Piper, eşti om inteligent, m-am uitat la crematoriu acolo, şi ceea ce arăţi turiştilor drept cameră de gazare, între noi fie vorba, e fals, nu-i aşa ? (Conversaţia aceasta a avut loc efectiv în 3 septembrie din acest an).
Martin mi-a răspuns : “Însă Piper (omul care a ordonat reducerea numărului de la 4 milioane la un milion), a răspuns : “Fie vorba între noi, ai dreptate !  A trebuit să le construim pentru turişti”.

Ce ziceţi de asta, doamnelor şi domnilor?  O acceptare că AUSCHWITZ  I, “DER  STAMMLAGER  AUSCHWITZ, CREMATORIUL ŞI CAMERELE DE GAZARE, CARE SUNT ARĂTATE TURIŞTILOR DIN TOATĂ LUMEA, SUNT FALSURI POST-BELICE PENTRU BENEFICIUL TURISMULUI. E ceva ce dintotdeauna am bănuit, în mod special “un ceva” ce am bănuit de la apariţia acelui “LEUCHTER RAPORT” ce mi-a ajuns în mână.
 Însă prof. Martin, istoricul german (Domnul să-l binecuvânteze) a mai spus : “Mr. Irving, evident însă că acesta este adevărat numai în privinţa lui Auschwitz I. La Birkenau (3-5 km distanţă) erau camere de gazare”
Nu s-a gândit la logica întrebare :
De ce să arăţi turiştilor falsuri, când există camere de gazare reale la numai 3-5 km distanţă ?
Cine sunt acuma proştii-falși ?
Nu numai camerele de gazare, ci şi turiştii !
 Dar trebuie să admit că numai în dimineaţa următoare “mi-a căzut fisa” , când scriam o notă privind conversaţia cu prof. Martin. Brusc mi-am dat seama de cele spuse de el. Aici aveam un istoric german ce acceptă absurda abominaţie că e absolut normal ca să fie arătate turiştilor camerele de gazare contrafăcute.
Este o ofensă criminală (un delict) a afirma aşa ceva în Germania de astăzi. Contra mea există o asemenea acuzaţie, pentru că am afirmat aceasta în faţa a o mie de persoane la Loewenbrau în Munchen. Nu e singurul motiv. Am instigat la demonstraţie plecând de la hotel Hohenzollern din Munchen -cum sună acuzaţia poliţiei- : “David Irving încearcă să facă manifestaţie de stradă pentru a celebra ziua de naştere a lui Adolf Hitler la 21 aprilie”.
În orice caz, am scris prof. Martin :
Te rog să-mi confirmi în scris ceea ce mi-ai spus, ca să văd dacă am înţeles corect. Aştept răspuns”.
Nu cred că mă va urma pe platformă. E prea departe.
 Cum spun, echipajul fuge. Putem să-l părăsim, se scufundă ca Graf von Spee. Putem continua să-l ţintim cu torpile, dar nu mai e nevoie. Sau, ca să folosesc o altă analogie, îşi dau seama că sunt complet aiurea cu istoria lui Auschwitz, şi disperaţi, încearcă să controleze avariile. Îşi retrag întreaga armată de mincinoşi de pe câmpul de bătaie în linia a II-a ; şi e periculos pentru ei.
Când m-am dus să-l văd pe prof. Martin, m-a întrebat :
“La ce lucrezi acum ?”
Îi spun :  Pregătesc biografia lui Goebels, ministrul propagandei naziste.
De fapt vă fac o destăinuire, domnilor şi doamnelor, că am primit de la ruşi  -sunt singura persoană care posedă jurnalul lui Goebels pentru tot anul 1938- 1000 de pagini extraordinare, scrise de mână. Deoarece când citeşti jurnalul lui Goebels înţelegi mai bine caracterul lui Hitler. De exemplu : Câteva zile după Anschluss între Germania şi Austria, Goebels are o plângere. El spune că Heydrich a ordonat să fie executate câteva persoane. Fuhrerul a aflat şi e furios. Interesant. Este exact ceea ce noi am bănuit întotdeauna : garnitura secundă face execuţii, Hitler află de aceasta mai târziu.
 Berndt Martin, profesor la Universitatea din Freiburg, spune :
“Foarte interesant, d-le Irving, dar ştii cine e înmormântat în cimitirul unei mici biserici de lângă Freiburg ?”
Cine ?”, întreb.
“Primul mare amor al lui Goebels. A fost înmormântată aici acum 30 de ani. Au nivelat complet mormântul când au aflat cine e. Aşa sunt lucrurile în Germania. E criminal”.
Eu zic : “Deci e Anke Starhelm ?
El spune : “Corect. Ea a murit aici acum 30 de ani. Jos în Freiburg trăieşte o femeie bătrână care a fost bună prietenă a lui Anke Starhelm, şi ea i-a lăsat toate scrisorile”.
Aha !”.
Inutil să vă spun că 24 de ore mai târziu eram mândrul posesor al scrisorilor şi fotografiilor.
Aşa se procedează, doamnelor şi domnilor, deoarece, încă o dată, eu nu citesc cărţile altora. Sunt interesat numai ce spun documentele.
   Sursa: http://ioncoja.ro
 Aceasta ar fi o parte din această conferință din care să vă puteți da seama cât de cât despre adevărul care ne este ascuns de la terminarea celui de-al doilea RM. Există multe conferințe și interviuri cu prof. David Irving pe internet, cine este interesat de aflarea a mai multor informații le puteți accesa.
  Iată una dintre ele:

Un comentariu:

  1. Va putea fi înghiţită pastila aceasta, cu holocaustul fals, de către umanitate?, nu prea cred, este implementată de prea mulţi ani iar interesele, financiare, sunt uriaşe, deşi este logică şi foarte reală această expunere, mai există şi altele, cum la noi Bivolaru, nu sunt yoghin, este considerat un pervers violator, fără absolut nici o probă sau dovadă palpabilă şi hulit cu o răutate dură de mai toţi Românii într-un nonsens. Acestea sunt aspecte clare prin care credulitatea omului cedată unui "sistem" naşte monştrii, pentru a-şi putea îndeplini maleficele lor planuri, absurde şi nerealizabile, opuse Creaţiei în Sine.

    RăspundețiȘtergere

Va rog comentariile sa se refere la subiectul articolului si fara cuvinte vulgare. Criticile sunt admise dar sa fie creative si spre schimbare pozitiva. Comentariile carcotasilor si postacilor platiti vor fi sterse. Acest blog nu este retea de socializare.