sâmbătă, 11 octombrie 2014

Eckhart Tolle – Nu suntem totuna cu mintea noastră


Suntem aici pentru a-i permite scopului divin al universului să se îndeplinească. Aceasta este dimensiunea reală a importanţei noastre!


                                                                  Eckhart Tolle 




     Cel mai mare obstacol in calea iluminarii

Ce este iluminarea? 
Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. Într-o zi, trecu pe acolo un străin. „Te înduri să-mi dai un ban?”, murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball. „Nu am nimic să-ţi dau”, spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?”, întrebă acesta. „Un gunoi”, răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu”. „Teai uitat vreodată înăuntru?”, întrebă străinul. „Nu”, răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea”. „Uită-te înăuntru”, insistă străinul. Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur. Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs. „Dar eu nu sunt un cerşetor” — mi se pare că vă aud protestând.
Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.
Cuvântul „iluminare” evocă într-un fel ideea unei realizări supraomeneşti, iar sinele fals vrea să perpetueze această idee; dar aceasta este pur şi simplu starea dvs. naturală, trăirea identităţii cu Fiinţa. Este o stare de conectare la ceva incomensurabil şi indestructibil, la ceva care, aproape paradoxal, sunteţi în esenţă dvs., dar care, cu toate acestea, vă depăşeşte cu mult. Înseamnă regăsirea naturii dvs. adevărate, dincolo de nume şi de înfăţişare. Incapacitatea de a simţi această conectare dă naştere iluziei separării — separare de propria persoană şi de lumea care vă înconjoară. Atunci vă percepeţi, conştient sau inconştient, ca pe un fragment izolat. Apare frica, iar conflictul interior devine starea normală.

Îmi place foarte mult definiţia extrem de simplă pe care Buddha o dă iluminării: „sfârşitul suferinţei”. Nu este nimic supraomenesc în ea, nu-i aşa? Desigur, ca definiţie, este incompletă. Ne spune doar ce nu este iluminarea: nu este suferinţă. Dar ce rămâne atunci când nu mai există suferinţă? Buddha păstrează tăcerea asupra acestui subiect, iar tăcerea lui înseamnă că acest lucru trebuie descoperit pe cont propriu. El foloseşte o definiţie negativă pentru ca mintea să nu o transforme într-o credinţă sau într-o realizare supraomenească, un obiectiv imposibil de atins. În ciuda acestei precauţii, majoritatea budiştilor cred şi azi că iluminarea este pentru Buddha, nu pentru ei, cel puţin nu în această viaţă.

 Aţi folosit cuvântul Fiinţă. Puteţi să ne explicaţi ce înţelegeţi prin acest cuvânt?
Fiinţa este energia vitală unitară, eternă, mereu prezentă deasupra miliardelor de forme vii supuse naşterii şi morţii. Totuşi, Fiinţa nu este numai deasupra, ci şi în adâncul fiecărei forme de viaţă, ca esenţă interioară invizibilă şi indestructibilă. Ceea ce înseamnă că ea ne este accesibilă în acest moment sub forma sinelui nostru profund, a naturii noastre adevărate. Dar nu căutaţi să puneţi stăpânire pe ea prin puterea minţii. Nu încercaţi să o înţelegeţi. Nu puteţi să o cunoaşteţi decât atunci când mintea este liniştită. Când sunteţi prezent, când atenţia voastră se îndreaptă intens şi în întregime spre Clipa de acum, Fiinţa poate fi simţită, dar ea nu poate fi înţeleasă niciodată pe cale mentală. A regăsi conştiinţa Fiinţei şi a menţine această stare de „conştiinţă sensibilă” înseamnă a atinge iluminarea.  

Când spuneţi Fiintă, vă referiţi la Dumnezeu? Dacă da, de ce nu spuneţi Dumnezeu?
Cuvântul Dumnezeu şi-a pierdut sensul pe parcursul miilor de ani de folosire greşită. Îl folosesc uneori şi eu, dar destul de rar. Prin „folosire greşită” vreau să spun că oameni care nu au reuşit niciodată să arunce măcar o privire fugară în lumea sacrului, în vastitatea infinită din spatele acestui cuvânt, îl folosesc cu multă convingere, ca şi cum ar şti despre ce anume vorbesc. Sau aduc argumente împotriva sa, ca şi cum ar şti ce este lucrul pe care îl neagă. Această folosire greşită dă naştere unor credinţe, unor afirmaţii absurde şi unor iluzii egoiste, ca de exemplu: „Dumnezeul meu sau al nostru este singurul adevărat, iar Dumnezeul tău este fals”, sau faimoasei afirmaţii a lui Nietzsche, „Dumnezeu a murit”.
Cuvântul Dumnezeu a devenit un concept închis. În momentul când este rostit, apare o imagine mentală, poate că nu chiar aceea a unui bătrân cu barbă albă, totuşi o reprezentare mentală a unui lucru sau a unei persoane din afara noastră şi, desigur, aproape inevitabil, aceasta este o persoană sau un lucru de sex masculin.
Nici Dumnezeu, nici Fiinţă şi nici vreun alt cuvânt nu poate defini sau explica realitatea inefabilă din spatele cuvântului, astfel că singura întrebare importantă este aceea dacă cuvântul este un sprijin sau o piedică pentru capacitatea noastră de a trăi realitatea la care se referă. Trimite el dincolo de sine, la o realitate transcendentă, sau se contaminează cu uşurinţă, devenind nimic altceva decât o idee din mintea dvs. În care credeţi, un idol mental?
Cuvântul Fiinţă nu explică nimic, dar nici cuvântul Dumnezeu nu face acest lucru. Totuşi, Fiinţa are avantajul de a fi un concept deschis. Nu reduce infinitatea invizibilă la o entitate finită. Este imposibil să ne formăm o imagine mentală despre ea. Nimeni nu poate să revendice exclusiv Fiinţa. Este însăşi esenţa şi vă este imediat accesibilă ca sentiment al propriei prezenţe, drept conştientizare a lui „eu sunt”, care este anterioară gândului că „eu sunt asta sau cealaltă”. Aşadar, este un pas foarte mic între cuvântul Fiinţă şi experienţa existenţei.  
       
         Care este cel mai mare obstacol în calea trăirii acestei realităţi? 
Identificarea cu mintea dvs., care face ca gândirea să devină un impuls permanent şi repetitiv. Incapacitatea de a te opri să mai gândeşti este o boală groaznică, dar nu ne dăm seama de acest lucru pentru că aproape toată lumea suferă de ea, aşa că o considerăm un lucru normal. Acest zgomot mental neîncetat ne împiedică să găsim acea lume a liniştii interioare, care este inseparabilă de Fiinţă. El creează şi un sine fals, construit de minte, care aruncă o umbră de frică şi suferinţă. Vom discuta mai mult despre acest lucru mai târziu. 

Filozoful Descartes credea că a descoperit adevărul fundamental când a făcut afirmaţia: „Gândesc, deci exist”. De fapt, el formulase eroarea fundamentală: echivalarea gândirii cu Fiinţa şi a identităţii cu gândirea. Cel ce gândeşte compulsiv, adică aproape toată lumea, trăieşte într-o stare de separare aparentă, într-o lume nebunesc de complexă, cu conflicte şi probleme perpetue, o lume care reflectă fragmentarea din ce în ce mai mare a minţii. Iluminarea este o stare de integritate, de a fi „unitar” şi, din acest motiv, împăcat. A fi unitar cu viaţa în aspectul său manifest, lumea, ca şi cu sinele dvs. profund şi viaţa nemanifestă — a fi unitar cu Fiinţa. Iluminarea nu este numai sfârşitul suferinţei şi al conflictelor perpetue din interiorul şi din afara noastră, ci şi sfârşitul sclaviei noastre faţă de gândirea neîntreruptă. Ce sentiment incredibil de eliberare! Identificarea cu mintea creează un ecran opac de concepte, etichete, imagini, cuvinte, judecăţi şi definiţii ce blochează orice relaţie autentică. Se interpune între conştiinţa de sine şi persoană, între dvs. şi restul oamenilor, între dvs. şi natură, între dvs. şi Dumnezeu. Acest ecran de gânduri este cel care creează iluzia separării, impresia că existaţi complet separat de „celălalt”. Atunci uitaţi faptul esenţial că, în spatele nivelului aparenţei fizice şi al formelor diferite, sunteţi unitar cu tot ceea ce există. Prin „uitaţi” vreau să spun că nu mai puteţi simţi această unitate ca realitate de sine evidentă. Puteţi crede că acest lucru este adevărat, dar nu mai ştiţi că este adevărat. O credinţă poate fi liniştitoare. Totuşi numai prin experienţa proprie devine eliberatoare.
Gândirea a devenit o boală. Bolile apar atunci când lucrurile nu mai sunt în echilibru. De exemplu, nu este nimic anormal în multiplicarea şi diviziunea celulelor în corpul uman, dar, când acest proces continuă fără să ţină cont de organismul ca întreg, celulele proliferează şi apare o boală.
Notă: Mintea este un instrument minunat dacă este folosită corect. Totuşi, folosită incorect, devine foarte distructivă. Pentru a exprima mai precis acest lucru, nu contează în ce măsură vă folosiţi incorect mintea — pentru că, de obicei, nu o folosiţi deloc. Ea vă foloseşte pe dvs. Aceasta este boala. Credeţi că sunteţi mintea dvs. Este o iluzie. Instrumentul a pus stăpânire pe dvs. 

 Nu sunt în totalitate de acord. Este adevărat că am multe gânduri care nu au un scop precis, ca majoritatea oamenilor, dar am totuşi capacitatea de a alege să-mi folosesc mintea pentru a obţine sau realiza diferite lucruri şi fac asta tot timpul.
Numai faptul că puteţi rezolva un careu de cuvinte încrucişate sau construi o bombă atomică nu înseamnă că vă folosiţi mintea. Aşa cum câinilor le place foarte mult să roadă oase, mintea adoră să se ocupe de probleme. Acesta este motivul pentru care rezolvă cuvinte încrucişate şi construieşte bombe atomice. Dvs. nu sunteţi interesat de aceste scopuri. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: vă puteţi elibera de mintea dvs. ori de câte ori doriţi? Aţi descoperit butonul de „închidere”? 

 Adică să nu mai gândesc deloc? Nu, nu pot. Poate numai o secundă sau două.  
Atunci, mintea este cea care vă foloseşte pe dvs. Vă identificaţi inconştient cu ea, aşa că nici nu ştiţi că sunteţi sclavul ei. Este ca şi cum aţi fi posedat fără să ştiţi şi luaţi entitatea care vă posedă drept persoana dvs. începutul libertăţii este să vă daţi seama de faptul că nu sunteţi entitatea care vă posedă — adică gânditorul din sinea dvs. Cunoscând acest lucru, aveţi ocazia să observaţi entitatea. În momentul în care începeţi să observaţi gânditorul, se activează un nivel superior al conştiinţei. Atunci începeţi să realizaţi că dincolo de lumea gândurilor există o arie vastă a inteligenţei, că gândul este numai un aspect mărunt al acesteia. Conştientizaţi, de asemenea, că toate lucrurile care contează — frumuseţea, iubirea, creativitatea, bucuria, pacea interioară — vin de dincolo de minte. Atunci începeţi să vă treziţi. S

Eliberarea de mintea noastră 

 Ce vreţi să spuneţi prin „observarea gânditorului”?
Când o persoană se duce la doctor şi spune: „Aud o voce capul meu”, probabil că va fi trimisă la psihiatru. Cert este că, într-un mod foarte asemănător, aproape toată lumea aude una sau mai multe voci în cap tot timpul: gândurile involuntare în legătură cu care nu vă daţi seama că aveţi puterea de a le opri. Monologuri şi dialoguri continue. Probabil că aţi întâlnit pe stradă „nebuni” care vorbesc fără oprire, cu voce tare sau mormăind în barbă. Ei bine, acest lucru nu diferă foarte mult de ceea ce faceţi dvs. înşivă şi toţi oamenii „normali”, cu excepţia faptului că nu vorbiţi cu voce tare. Vocea comentează, speculează, compară, judecă, se plânge, acceptă sau respinge etc. Ea nu este neapărat relevantă pentru situaţia în care vă aflaţi în acel moment; poate evoca trecutul recent sau îndepărtat, poate repeta sau imagina posibile situaţii viitoare. Îşi imaginează deseori lucruri negative, finaluri nedorite; acest lucru este numit „îngrijorare”; uneori, această bandă de magnetofon care zbârnâie în fundal este însoţită de imagini sau „filme mentale”.
Chiar dacă voia este relevantă pentru situaţia curentă, ea va fi interpretată în termenii trecutului; pentru că vocea aparţine minţii noastre condiţionate, care este rezultatul istoriei noastre de viaţă, dar al cadrului mental cultural colectiv pe care l-am moştenit. Aşa că dvs. priviţi şi evaluaţi prezentul prin prisma trecutului şi obţineţi o perspectivă total eronată asupra lui. Nu de puţine ori, vocea este cel mai aprig duşman al dvs. Mulţi oameni trăiesc având în minte un tiran care îi atacă şi îi pedepseşte continuu, acaparându-le mare parte din energia vitală. El este cauza nefericirii şi a suferinţei neexprimate, şi chiar a bolii. 

Vestea bună este că vă puteţi elibera de mintea dvs. Aceasta este singura eliberare autentică. Puteţi face primul pas chiar acum. Începeţi să vă ascultaţi vocea care vorbeşte în capul dvs. cât puteţi de des. Acordaţi o atenţie deosebită gândurilor repetitive sau tiparelor de gândire; poate că aceste vechi discuri de gramofon vorbesc în capul dvs. de ani întregi. Iată ce înţeleg eu prin „observarea gânditorului” — este un alt fel de a spune: ascultă-ţi vocea minţii, acolo, ca spectator, ca martor. 
Când vă ascultaţi vocea minţii, încercaţi să fiţi imparţial. Adică nu o judecaţi. Nu judecaţi şi nu condamnaţi ceea ce auziţi, pentru că asta ar însemna că aceeaşi voce a intrat din nou pe uşa din spate. Vă veţi da repede seama: vocea e acolo, iar eu sunt aici, ascultând-o, urmărind-o. Conştientizarea faptului că eu sunt — acest sentiment al propriei prezenţe — nu este un gând. El vine de undeva de dincolo de minte.

Aşa că, atunci când ascultaţi un gând, conştientizaţi nu numai gândul, ci şi propria dvs. prezenţă ca martor al gândului. În felul acesta, a apărut o nouă dimensiune a conştiinţei. În timp ce vă ascultaţi gândul, simţiţi o prezenţă conştientă — sinele dvs. profund — ca şi cum s-ar afla dincolo de gând sau dedesubtul lui, orice-ar însemna asta. Atunci gândul îşi pierde puterea asupra dvs. şi începe cu repeziciune să slăbească în intensitate, în forţă, pentru că nu mai continuaţi să încărcaţi mintea cu energie prin identificarea cu el. Acesta este începutul sfârşitului gândirii involuntare şi compulsive.
Când un gând cedează, veţi resimţi o discontinuitate în fluxul mental — un hiat al non-minţii. La început, aceste intervale vor fi scurte, poate de câteva secunde, dar treptat ele se vor prelungi. Când vor apărea astfel de intervale, veţi simţi o lumită linişte şi pace interioare. Acesta este începutul stării naturale de trăire a unităţii cu Fiinţa, senzaţie care, de obicei, este ascunsă de minte. Exersând, sentimentul de linişte şi pace se va aprofunda. De fapt, profunzimea lui nu are limite. Veţi simţi şi o subtilă senzaţie de bucurie care urcă din adâncuI dvs.: bucuria de a trăi.  
Nu este o stare asemănătoare cu transa. Deloc. Aici nu e vorba de o pierdere a conştiinţei. Este exact opusul transei. Dacă preţul păcii ar fi scăderea nivelului conştiinţei, iar preţul calmului - o scădere a vitalităţii şi a vitezei de reacţie, atunci aceste lucruri nu ar merita dobândite. În această stare de conectare interioară sunteţi mult mai alert şi mai treaz decât în momentele de identificare cu mintea. Sunteţi în întregime prezent. Aceasta măreşte frecvenţa vibraţiei câmpului energetic care dă viaţă corpului fizic.
Pe măsură ce pătrundeţi mai adânc în această zonă a „non-minţii”, cum i se spune uneori în Orient, câştigaţi o stare de conştiinţă pură. În această stare, vă simţiţi propria prezenţă cu o asemenea intensitate şi bucurie, încât orice gând, orice emoţie, întregul corp fizic şi toată lumea externă devin relativ lipsite de importanţă în comparaţie cu trăirea. Totuşi, nu este o stare egoistă, ci una total altruistă. Vă conduce dincolo de ceea ce aţi crezut până acum că este „sinele propriu”. Această prezenţă sunteţi esenţialmente dvs. şi, în acelaşi timp, inimaginabil mai mult decât dvs. Ceea ce încerc să vă împărtăşesc aici poate părea paradoxal sau chiar contradictoriu, dar nu există niciun alt mod în care aş putea exprima aceste lucruri.   

În loc să „observaţi gânditorul”, puteţi crea dvs. înşivă un gol în fluxul gândirii, pur şi simplu concentrându-vă atenţia asupra Clipei de acum.
Deveniţi intens conştient de momentul prezent. Este un lucru care vă va aduce o profundă satisfacţie. Astfel, vă îndepărtaţi conştiinţa de activităţile minţii şi creaţi un hiatus al non-minţii, în care sunteţi extrem de alert şi conştient, însă fără să gândiţi. Aceasta este esenţa meditaţiei. În viaţa cotidiană, puteţi face acest exerciţiu oprindu-vă la orice activitate de rutină care de obicei este doar un mod de a atinge un obiectiv, acordându-i toată atenţia dvs., astfel încât să devină un scop în sine. De exemplu, de câte ori coborâţi şi urcaţi scările acasă sau la locul de muncă, fiţi extrem de atent la fiecare pas, la fiecare mişcare, chiar şi la respiraţie. Fiţi total prezent. Sau când vă spălaţi pe mâini, fiţi atent la toate informaţiile senzoriale asociate cu această activitate: sunetul şi felul în care simţiţi apa, mişcările mâinilor, mirosul săpunului ş.a.m.d. Ori atunci când vă urcaţi în maşină, după ce închideţi portiera, opriţi-vă pentru câteva secunde şi observaţi-vă respiraţia. Conştientizaţi senzaţia calmă, dar intensă a prezenţei. Există un singur criteriu sigur în funcţie de care vă puteţi măsura succesul în această activitate: gradul în care simţiţi pacea interioară.  

Aşa că pasul cel mai important al călătoriei dvs. spre iluminare constă în a învăţa să nu vă mai identificaţi cu mintea dvs. De câte ori creaţi un gol în fluxul mental, lumina conştiinţei se accentuează. Într-o zi s-ar putea să vă surprindeţi zâmbind vocii din minte, aşa cum v-aţi amuza de poznele unui copil. Iar aceasta denotă că, de câtva timp, nu mai luaţi în serios ceea ce se petrece în minte, deoarece sentimentul dvs. de sine nu mai depinde de un asemenea proces.
    
      sursa : cartea ,,Puterea Prezentului “de Eckhart Tolle

   

             Drum drept spre Lumina !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va rog comentariile sa se refere la subiectul articolului si fara cuvinte vulgare. Criticile sunt admise dar sa fie creative si spre schimbare pozitiva. Comentariile carcotasilor si postacilor platiti vor fi sterse. Acest blog nu este retea de socializare.