sâmbătă, 4 octombrie 2014

Eckhart Tolle - Traieste total clipa prezenta ( 2 )


-         Partea a doua -
Acceptarea este exerciţiul perfect
Vom folosi toată săptămâna care urmează pentru a aprofunda această afirmaţie, să descoperim către ce anume arată următorul indicator – aceste cuvinte „nu mai ai nevoie de timp”. Nu am nevoie de timp ca să fiu ceea ce sunt, ca să fiu eu însumi, întreg, complet. Cum pot şti acest lucru fără să-mi fac din această afirmaţie un nou crez?

De unde pot şti, fără să vă pun la dispoziţie un nou exerciţiu care să vă ofere mai mult timp? Cum ştii? Prin faptul că vei intra aici într-o stare de acceptare – şi o spun, chiar dacă unii dintre voi se vor speria. Acesta este singurul exerciţiu în săptămâna care urmează – pătrunderea într-o stare de acceptare.
Nu este nevoie de mai mult. Dacă ai avea nevoie de mai mult, de alt statut social, de mai mulţi bani, mai multe proprietăţi, mai multe experienţe sau chiar de… mai multă spiritualitate, nu ar fi starea de acceptare. Dacă există în tine necesitatea sufletească pentru momentul următor, dacă ai nevoia de a şti ce se petrece în următorul moment şi în următorul, în următorul… Această privire neliniştită aruncată peste creştetul clipei prezente, această privire parte a conştiinţei omului obişnuit nu reprezintă starea conştienţei de acceptare.
Pacea dizolvă răul în tăcere
Starea de acceptare – este foarte important, de aceea repet, pentru că se uită uşor – se instalează când nu ai nevoie de mai mult ca să devii complet. „Mai mult” în lumea fenomenală este un lucru frecvent – desigur, mai ai nevoie de mâncare, vei avea nevoie de mai multe capacităţi, deoarece acestea sunt elemente care alcătuiesc existenţa cotidiană, dar dispare setea psihologică de a dori mai mult. Când eu-l vrea mai mult ca să devină mai puternic, nu realizează starea de acceptare. Intri în această stare de abandon, când pur şi simplu accepţi cu braţele deschise (Eckhart Tolle deschide larg braţele, de parcă ar vrea să cuprindă tot ce este în faţa lui) clipa prezentă, indiferent ce formă ia. La o primă vedere acesta poate părea un exerciţiu spiritual absurd, pentru că adesea acest moment nu este plin de satisfacţii. De aceea a spune că „mă abandonez total momentului prezent” include şi emoţile negative pe care le am în acest moment, poate nelinişte, mânie, orice... Vrei să rămân pentru totdeauna fixat în acest moment? Nu. Însă calea de a le depăşi nu este opoziţia, ci acceptarea care ne dă suficientă pace pentru a le dizolva în tăcere.
 Starea de abandon despre care vorbeam îngăduie rugămintea „încălzeşte-mi supa, pentru că o prefer caldă şi nu rece”. Poţi spune orice, poţi face orice, dar cu atitudinea de acceptare, deoarece nimeni nu are cum să garanteze că acţiunea va da roadele pe care le aştepţi. Aşadar orice hotărăşti să înfăptuieşti, aliniază-te la forma pe care o ia clipa prezentă. Chiar dacă în unele privinţe arată nesatisfăcător. 
Săptămâna aceasta, de pildă, forma pe care o îmbracă clipa prezentă va fi uneori frumoasă, iar clipa următoare, sau mai precis forma următoare, nu va fi neapărat la fel de încântătoare. Poate simţiţi deja că vă limitează libertatea. Iată de pildă – vă aflaţi în India. Sunteţi cazaţi în condiţii care nu oferă acelaşi confort ca propriile voastre locuinţe. Aveţi facilităţi pe care majoritatea dintre voi – cu excepţia celor care sunt asceţi – le considerati modeste. Desigur, şi acasă există tot felul de alte limitări. Aici poate mâncarea este neobişnuită sau clima... În această situaţie puteţi observa reacţia micului vostru eu, care respinge lăuntric ceea ce este şi ar vrea să se afle în altă parte sau învinovăţeşte, critică, se plânge de forma pe care o ia clipa prezentă. Este starea de neacceptare, e felul în care ego-ul se păstrează viu prin opoziţie. Şi riscăm să devină foarte puternic dacă nu ştim cum funcţionează. 
Deci practica spirituală în această săptămână presupune să fii atent şi vigilent şi să observi ce se petrece în interiorul tău şi să te întrebi: sunt în starea de acceptare sau am starea în care mă opun realităţii? Cel care se împotriveşte realităţii neagă ceea ce este, caută să fugă de ea; cel care o încuviinţează renunţă la a dori mai mult, la pretenţia să fie totul altfel decât este acest moment, deoarece recunoaşte că ceea ce este deja este. Acest om admite că opoziţia nu-şi are rostul.
 Îmbrăţişează modul de a fi al clipei prezente, indiferent de forma pe care ar lua-o. Ce se petrece atunci când nu mai pretinzi ca forma luată de o clipă să fie altfel? Şi vă rog să  observaţi acest mic indicator pe care vi-l ofer prin exprimarea: „forma pe care o ia acest moment”. Pentru că această clipă este eternă. În realitate numai acest unic, etern acum există. Şi niciodată nu se modifică, nu e capabil să facă asta, rămâne în eternitate ACUM. Ceea ce apare în clipa de acum este lumea formei. Apare o faţetă a vieţii în ceea ce este spaţiul etern al momentului prezent. În această infinitate apar forme. Şi aceasta este apariţia clipei de acum. Forma care răsare - o situaţie, un loc, un eveniment, o persoană - vine şi se petrece acum. 
Desigur, se desfăşoară acum pentru că tot ce se petrece este acum. Orice fapt are loc doar în spaţiul lui ACUM. Numai cu ajutorul minţii nu putem înţelege pe deplin ce înseamnă acest lucru, dar este copleşitoare recunoaşterea faptului că nimic nu există, dacă nu este ACUM. „A fi” şi „acum”, „viaţa” şi „acum” sunt cuvinte perfect sinonime, sunt perfect unite. Nimic nu se va petrece altfel decât ACUM. Cum? Clipa din viitor poate apărea doar ca acum. Altfel nu ar avea realitate, cu excepţia cazului în care este o proiecţie mentală. Şi când se petrece? Acum.
Renunţă la frică şi ignoranţă
În realitate nu există moment trecut aşa cum nu există nici momentul viitor, există doar forma pe care o ia unul sau altul. Există doar un moment - cel de ACUM. Unicul şi eternul acum. Iar forma pe care acest ACUM o ia se modifică. Formele care apar în momentul prezent sunt diferite (Braţele lui Ekhart Tolle fac mişcări ample ca într-un exerciţiu din Tai chi). Trecerea ta prin viaţă reprezintă curentul continuu al formelor. Majoritatea oamenilor ştiu doar de formele care apar în clipa de ACUM. Se raportează într-un anume mod la acele forme, fie prin dorinţă, fie prin frică. Fie tânjesc după acele forme, fie se feresc de ele. 

Poţi să te observi în această săptămână. Cum vin lucrurile bune spre tine te simţi extraordinar (Ekhart Tolle face un gest cu braţele ca şi cum ar cuprinde această bucurie). Contempli Gangele, râul sfânt, apusul soarelui, şi în clipa următoare se petrece ceva îngrozitor. De fapt acela este acum şi nu momentul următor, deşi am folosit această expresie pentru că aşa funcţionează limbajul, în realitate nu există „clipa următoare”. Forma pe care o ia clipa se schimbă. Aşadar majoritatea oamenilor se raportează  la formele care apar acum, iar raportarea este în strânsă legătură cu frica sau dorinţa. Simt respingere sau atracţie faţă de aceste forme. Deoarece cunosc doar formele. Ceea ce ei nu cunosc este clipa de acum, care reprezintă doar un indicator, este dincolo de forme!
Primeşte realitatea senin
Un asemenea adevăr nu poate fi înţeles prin intermediul gândului, pentru că starea de conştiinţă modificată este dincolo de gând. Către asta ne îndreptăm. Să vedem ce se petrece atunci când în starea de conştiinţă obişnuită te opui interior, negi sau fugi de „a fi”-ul clipei prezente, de forma pe care o ia această clipă. Să vedem reacţia împotriva ei, reacţia împotriva formei pe care o îmbracă momentul prezent. Este o contracţie interioară, un „nu” lăuntric, ce întăreşte identificarea cu eul creat de minte. Fie că e vorba despre experienţe, trăiri, condiţionări sau cunoaştere, asemenea  împotriviri întăresc identificarea cu forma prin faptul că reacţionezi la alte forme.
Astfel cazi în capcana lumii formelor atunci când te raportezi în mod reactiv la ceea ce răsare în clipa de ACUM. Şi această raportare de reacţie - dorinţă sau teamă - este o parte a stării obişnuite de conştiinţă. Reacţia la lumea formelor este ceea ce ţine eul, fiinţa egotică în funcţiune. De fiecare dată când reacţionezi opunându-te, forma identităţii tale se contractă şi se întăreşte eul fals, iar conştiinţa eului devine mai puternică. 
Poţi să te observi când discuţi cu cineva şi te străduieşti să ai neapărat dreptate. E o situaţie frecventă, atunci cauţi să devii mai puternic prin identificare cu o anumită poziţie mentală, cu o părere şi lupţi cu o altă poziţie mentală. Reacţionezi la o formă. Sau apare un eveniment, o persoană, o situaţie în viaţa ta. Îţi întăreşti forma de identitate prin reacţie la o formă dată. Asta face ca lumea să funcţioneze şi menţine conştiinţa amintită, pentru că, dacă nu ai fi pregătit nu m-ai asculta până la capăt. Eşti pregătit, să mergi dincolo de asta, să pătrunzi în starea de acceptare, de abandon, ca să poţi primi cu plăcere orice formă se iveşte ACUM. 
Opreşte definitiv văicăreala psihologică
Este practica spirituală pe care o propun, iar aici este locul cel mai potrivit pentru o asemenea practică. Să primim cu satisfacţie orice formă îşi face apariţia ACUM. Interior ca sentiment, ca percepţie sau ca formă exterioară. Spui „da” pentru ea. Nu mai personalizezi raportarea la prezent. Îmbrăţişezi ceea ce se iveşte prin intermediul lui „da”. Da, asta este. Îl îmbrăţişezi (Ekhart Tolle face gestul cu braţele). Ce se petrece atunci când îmbrăţişezi forma clipei prezente? Devii ceea ce eşti deja - şi eu folosesc doar cuvinte cu rol de indicatoare - devii cine eşti deja. Devii foarte profund şi spaţios imediat ce laşi lumea formei să se ivească, iar apoi să se dizolve în spaţiul lui ACUM. Trăieşti sentimentul extraordinar al cuprinderii prin apariţia formei în jurul evenimentului, persoanei, lucrului. Nu te opui şi de aceea brusc apare o stare de imensă pace în jurul lui, orice ar fi aceasta. Poate că forma nu este paşnică. Forma care apare poate că-ţi limitează manifestarea în planul fizic, forma psihologică sau eul. Dar i se permite să existe. Limitarea nu întâlneşte opoziţie.
Să zicem că rămâi închis într-o cameră friguroasă - e un simplu exemplu - şi să permiţi să fie ceea ce simte corpul tău. Oricărei condiţii ar fi, îi îngădui pur şi simplu să fie. Şi brusc apare un spaţiu imens în jurul situaţiei, condiţiilor date. Poţi practica această atitudine cu orice aspect neplăcut pe care îl întâmpini în viaţă. Şi, desigur, chiar cu aspectele mai puţin dorite pe care le puteţi întâmpina aici. În propria locuinţă ai un confort mai mare decât aici şi poate uneori te gândeşti: „ce bine ar fi să fiu acasă, m-aş putea uita la televizor în fotoliul meu confortabil, aş mânca şi aş bea doar ce-mi place şi toate acestea ar dispărea!” Şi brusc apare un factor limitator, răsare undeva ceva incomod, care poate fi şi durere.
Dar să vorbim doar de lucruri mărunte, ca de exemplu un simplu disconfort. Poţi să reacţionezi şi disconfortul va deveni reacţie care conduce la o activitate mentală ce întăreşte eul. Pentru că eul a făcut din clipa prezentă un duşman şi devine mai puternic prin asta. Prin activitatea mentală şi prin trăirile emoţionale momentul de ACUM a devenit un duşman. Şi poţi începe să te plângi în gând: „De ce oare am venit aici!? Nu ar fi trebuit!...” Reacţionezi la disconfort, îl negi, i te opui, porneşte activitatea mentală, se nasc înlăuntrul tău emoţii care îi privesc pe ceilalţi, au loc procese mentale şi prin toate acestea eul tău se fortifică. Te plângi în minte sau poate cuiva dintre colegi. Nu spun că nu poţi avea obiecţii faţă de ceva şi să spui altei persoane: „fă asta sau cealaltă!“ Eu vorbesc de văicăreala psihologică (Ekhart Tolle exemplifică printr-o mimică foarte sugestivă, imită comic o faţă chinuită şi gestul de închidere în sine). 
Permite disconfortului să fie
Mulţi oameni trăiesc în continuu în această stare. Sunt căsnicii în care soţii se acuză permanent unul pe celălalt, iar atitudinea asta le devine atât de familiară, încât nici nu-şi mai dau seama. De 30 de ani se plâng în gând unul de celălalt. E deja o stare obişnuită. Dar tuturor vi se petrece acelaşi lucru, nu neapărat în căsnicie. Reactivitatea întăreşte egoul - care are nevoie de un duşman, ca să simtă „eu sunt”. 
Duşmanul poate fi o neplăcere măruntă, dar orice duşman, oricât de nesemnificativ ar fi, este binevenit să întărească ego-ul. Şi când te plângi, desigur, tu ai dreptate... Conjunctura în care te afli este de vină. Acesta este rostul văicărelii interioare: „eu am dreptate, persoana sau situaţia - nu!” Iată natura compătimirii: te aşezi pe tine în poziţia celui „corect”, „eu am dreptate”, o poziţie mentală cu care ego-ul se identifică uşor apoi. Te identifici cu poziţia mentală „eu am dreptate”, pentru că acum tu eşti mai mult tu însuţi. „E o senzaţie extraordinară! Sunt împotriva a ceva!” Şi nu eşti conştient!
Oamenii nu ştiu că eul fals aşa se menţine în viaţă. Cât de mult iubeşte chestiunea de care se plânge! Are nevoie de ea. Şi pândeşte următorul fapt de care se poate plânge. Ce este atunci când brusc se petrece altceva? Când survine ceva neplăcut, dar se întâlneşte cu starea lui „da”? Disconfortul e acolo şi îi permiţi să fie. Din întâmplare chiar îl şi îmbrăţişezi: „e în ordine”. Poate fi orice - o mică durere, apa e rece sau cine ştie ce alt inconvenient. Îi îngădui să fie. Şi disconfortul continuă. Iar tu continui să fii pur şi simplu cu el. Şi brusc va fi mai mult decât acel lucru sau micuţul eu... Ceea ce se petrece atunci, e ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte, pentru că treci dincolo de forme. ´ Apare un spaţiu în jurul lor. Poţi face asta cu orice situaţie – rămâi doar plin de  acceptare şi se va ivi instantaneu un sentiment de spaţialitate şi o stare de pace profundă. Disconfortul este în continuare prezent. Şi pur şi simplu permiţi disconfortului, oricărei forme de durere, suferinţei să fie aşa cum este. Las-o să fie aşa cum este! Foloseşte-o! Este extraordinar că există neplăceri aici. 
Imaginaţi-vă un centru spiritual atât de confortabil încât să vă satisfăcă toate necesităţile. De temperatură se îngrijeşte perfect un termostat, temperatura apei este foarte potrivită, întreaga ambianţă este fără cusur, plăcută şi liniştitoare, ţi se face masaj de 3 ori pe zi, mâncarea este senzaţională, în cantitate suficientă, în fundal se aude din când în când o muzică divină... Într-o zi poate vor construi în California un astfel de centru. Nu-i aşa că ar fi grozav? Totuşi un asemenea loc n-ar fi ideal pentru prea multă practică spirituală. Aici în schimb sunt lucruri ce apar natural în mediul înconjurător, deşi multora dintre voi le sunt străine şi le par ciudate...
Mânăstirile Zen îţi fac în mod deliberat viaţa cât se poate de neconfortabilă. Acolo primeşti foarte puţină hrană şi aceea rece; călugării deschid geamurile şi meditezi toată noaptea într-o poziţie incomodă, cu faţa către perete, în timp ce vântul rece suflă, iar tu eşti şi cu stomacul gol... Atunci poţi observa ce apare în clipa de ACUM... Şi poate fi un moment în care renunţi la opoziţie, pentru că nu mai suporţi durerea legată de această încleştare.
Nu-ţi trebuie timp să ieşi din timp
În ACUM este mai mult decât forma clipei prezente. Te trezeşti dintr-o dată la realitatea unui spaţiu imens, care înconjoară forma aceea trecătoare, a cărei parte este şi corpul tău fizic. Mulţi o descriu ca pe o stare de imensă pace care se iveşte fără veste. În acelaşi loc îngrozitor, în mânăstire... Şi în centrul acestui spaţiu este durerea fizică. Este acolo, dar nu mai este eul, ci doar senzaţia de disconfort sau senzaţia stomacului gol. Nu mai este eul. Este doar neplăcerea. Eul nu mai este în formă - nici în cea fizică, nici în cea psihică... Anumite tradiţii exprimă acest lucru drept „descoperirea lipsei eului”. Eul s-a dizolvat, acesta este adevărul. Falsul eu s-a dizolvat. Şi apare ceea ce budiştii numesc vid, dar poate fi numit şi „Fiinţa”, „Unicul” necondiţionat, Conştiinţa. Este izvorul tuturor fenomenelor din care se naşte întregul univers. Ceea ce rămâne şi ceea ce este. Nu relaţia subiect-obiect, ci tu însuţi. Nu ceea ce răsare, ci spaţiul în care totul apare. Acesta eşti tu. Nu eşti ceea ce se petrece ACUM, ci spaţiul lui ACUM. Este profunzimea a ceea ce înseamnă ACUM. Este etern. Neschimbatul, Unu. E atât de simplu să-L cunoşti ca esenţă a fiinţei tale. Observă-l şi te vei convinge ce absurd este să-L cauţi în viitor. Esenţa, eterna prezenţă, miezul fiinţei tale să-l cauţi în viitor! (Eckhart Tolle râde). 
Acesta este motivul pentru care o asemenea practică spirituală nu necesită timp. Şi totuşi de fiecare dată când vorbim despre asta ne confruntăm cu un paradox,  pentru că fiecare limbă are legătură cu timpul şi cu lumea fenomenală. 
Noi suntem o săptămână aici, ceea ce înseamnă timp. O întreagă săptămână ca să descoperim ceea ce este dincolo de timp. De ce avem nevoie de o săptămână întreagă ca să descoperim ceea ce este fără de timp? Poate nu mai avem nevoie niciodată de asta. Au fost situaţii când cineva a plecat de la conferinţa mea, iar ulterior mi-a spus: „Am ieşit din sală după 10 minute, pentru că am realizat adevărul tău şi nu mai era necesar să te ascult”. Desigur, această recunoaştere poate fi adevărată sau nu. Dacă este doar o înţelegere mentală, viaţa îţi va arăta curând că nu este starea de acceptare. Urlu la soţia mea. Aceasta este starea de abandon? Cu alte cuvinte, exerciţiul nostru permite acestei clipe să fie. Simplu. Restul se petrece de la Sine. 
Pătrunde în starea de tăcere
Există o enormă inteligenţă în acest spaţiu! Mintea înseamnă doar o picătură a unui aspect al lui ACUM. Un nou indicator: Atunci când te dăruieşti momentului prezent - indiferent ce formă împrumută el - gălăgia mentală neîntreruptă pe care obişnuim s-o numim gândire (90% din aceasta este inutilă) se potoleşte. Cei mai mulţi oameni se identifică total cu acest flux continuu de gânduri care creează obişnuinţă şi astfel determină constrângere, căci conştiinţa eului este acolo. Eul care se consideră totuna cu neobosita defilare de gânduri.
Eul vrea să se menţină şi din acest motiv este incapabil să se oprească. Dar se poate menţine doar când opune rezistenţă. Asta hrăneşte gândirea, o alimentează cu combustibil. Cauţi să controlezi în vreun fel lucrurile. Şi aşa te răsuceşti 2-3 ore noaptea în pat, fără somn, străduindu-te să găseşti o modalitate de a-ţi controla viaţa, ţi-e teamă de ce s-ar putea petrece. Încropeşti un scenariu în gând, proiectezi fantezii. 
Dacă intrăm în starea de acceptare şi abandon, gălăgia mentală se linişteşte de la sine. Când spui „da” la ceea ce este, zarva minţii începe să scadă. Poate că va continua să fie prezentă într-o oarecare măsură, dar nu te mai lupţi cu universul. Obişnuinţa de a-ţi duce viaţa ca pe o luptă cu universul creează acel impuls enorm, care se ascunde în spatele gândirii compulsive. Izbucneşte în noi şi noi valuri. Şi de fiecare dată eul se află în ele. Odată cu starea de acceptare, de abandon valurile se liniştesc. 
Nu trebuie să-ţi opreşti mintea, asta ar naşte o altă tensiune, doar fii împreună cu ceea ce este, permite acestei clipe să existe plenar. Atunci mintea se opreşte singură. Căci gândirea compulsivă nu este compatibilă cu faptul de a îngădui momentului prezent să fie. Când mintea se linişteşte, iar curentul continuu al gândurilor se potoleşte, apare spaţialitatea. Acolo vibrează liniştea care se ascunde în spatele zgomotului mental. În fiecare om. Se află deja acolo. Cuvântul „linişte” este din nou doar un indicator, şi toate indicatoarele sunt limitate. Toate indicatoarele sunt limitate! Tăcere calmă, spaţiu. Conştienţă vigilentă, care nu necesită gânduri, e dincolo de ele. Se pot ivi gânduri când ne aflăm în tăcere, dar pacea aceasta este dincolo de gânduri. Inteligenţă vastă. Necondiţionată. 
Păşeşte dincolo de eu
Oamenii se gândesc la inteligenţă ca la capacitatea minţii de a dezlega rebusuri, de a depozita cunoaştere, de a analiza informaţii. Reprezintă o viziune foarte limitată. Întregul univers este expresia manifestată a imensei inteligenţe. Cea mai mare parte din ceea ce se exprimă ca formă ia naştere din tăcere. Florile se ivesc din tăcere. Ele respiră în tăcere splendoarea pe care nicio minte umană n-ar fi capabilă să o creeze. Galaxii întregi se plămădesc din această imensă tăcere. Conform părerii oamenilor de ştiinţă, universul îşi are începuturile în gigantica explozie primordială, când dintr-un punct lumea s-a expansionat în existenţă. Dar apare întrebarea: şi înainte de asta ce a fost? Aici mintea se opreşte. De fapt nu se opreşte, doar gândul nu poate ajunge până acolo. Ceea ce a fost înainte de naşterea universului, ceea ce a fost înainte de Big- Bang, acea stare a nemanifestului se află în continuare în tine, nu a dispărut niciodată. Este esenţa ta. Big- Bang-ul are loc în mod repetat. Universul ia naştere în fiecare clipă. Dar nu te gândi la aceasta! 
Acum se impune în sfârşit un puternic impuls evolutiv pe această planetă, care încurajează umanitatea să atingă un nivel ce era în vechime apanajul unui număr foarte mic de oameni. Ei au fost florile timpurii ale conştiinţei. Dar este destinul tuturor oamenilor să facă posibilă această înflorire a conştiinţei. Ajungi aici ca persoană, dar eşti deja pregătit să treci dincolo de  stadiul „omidei”. Persoana este deja acolo, dar a devenit densă şi grea în ultima etapă a existenţei sale personale, iar acum lasă loc esenţei, aşa cum omizii i se dizolvă starea de omidă şi se naşte această fiinţă de o frumuseţe incredibilă, fluturele. 
Persoana permite înflorirea conştiinţei. Da, încă eşti în forma fizică, dar prin ea a răsărit ceva cu mult mai vast. Iată motivul pentru care ne aflăm aici. Ca să păşim dincolo de această conştiinţă a eului în mod absurd limitată. Dincolo de eu, cu trecutul său meschin, cu istorioara lui şi cu micul lui viitor patetic, despre care cred că mă va face complet. Şi toate acestea reprezintă atât de puţin chiar în cazul celor mai tineri. Cum pot să devin complet în câţiva ani? Ce plusuri pot să-mi adaug ca să devin complet? Aceasta este o iluzie. Şi ca să trecem dincolo de această conştiinţă în mod absurd limitată a eului, să plonjăm în imensitatea care eşti deja în realitate, fii, descătuşează-te de eul limitat. Devino expresia infinităţii care emană prin această formă. Aceasta este singura modalitate prin care planeta noastră poate fi salvată: conştiinţa umană transformată. Această transformare era considerată un lux până de curând. Numai unui număr restrâns de oameni le era dată. Iar acum trebuie să o realizăm la nivel colectiv. De aceea se petrece. 
Tu eşti clipa prezentă
Întâlnim această stare dincolo de gânduri, caracterizată de o linişte profundă şi plină de viaţă. Din ea gândul poate răsări în continuare. Dar gândurile care apar de aici sunt deja inspirate. Gânduri noi. Revelaţii. Gândul este formă. Acestea sunt fără formă. Te cunoşti pe tine ca existenţă fără formă. Şi apoi traversezi lumea formei, savurând-o. Este prima dată când te cunoşti ca existenţă dincolo de formă, nu prin intermediul unei idei, ci în starea de abandon. Doar atunci te poţi bucura cu adevărat de lumea formelor. 
Când nu mai ai relaţii personalizate cu formele ce apar în viaţa ta în momentul prezent, atunci nici nu doreşti şi nici nu te temi de vreo formă concretă. Te încântă dansul formelor. Participi şi tu. Poţi crea forme noi, care se nasc din prezenţă, nu din necesitatea egotică de a deveni complet. Deci are loc o cu totul altă acţiune. Este complet diferită motivaţia acţiunii. Ceea ce faci nu mai serveşte la căutarea eului. Nu vrei să ajungi într-un punct din viitor ca să devii complet, iar dacă nu ajungi acolo vei fi nefericit. De fapt chiar dacă ajungi acolo tot nefericit vei fi. 
Multe lucruri din cele spuse acum au fost revelate de învăţăturile străvechi. De pildă, Bhagavad Gita, una dintre cele mai frumoase indicatoare, descrie calea acţiunii realizate în starea de abandon. Unde acţiunea nu este ceva care să te călăuzească la scopul final. Aceasta este acţiunea în stare de abandon. Nu mai e supusă rezultatului unei predicţii mentale, pe care vrei să-l obţii pentru ca astfel să-ţi accentuezi ego-ul. Acţiunea în starea de abandon nu este niciodată instrumentul scopului final. Este suficientă în sine. 

Aşadar practica voastră este să fiţi atenţi la clipa prezentă. Pe scurt: fii atent care este relaţia ta cu clipa prezentă! De fapt nu ai o relaţie cu clipa prezentă, tu eşti clipa prezentă. Dar privind dintr-o perspectivă mai limitată, poţi să te întrebi: „cum este relaţia mea cu clipa prezentă sau cu forma pe care o ia clipa prezentă?”
  traducere Mihai Vlădăreanu
     Yoga Magazin 68/2008

    Drum drept spre Lumina !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va rog comentariile sa se refere la subiectul articolului si fara cuvinte vulgare. Criticile sunt admise dar sa fie creative si spre schimbare pozitiva. Comentariile carcotasilor si postacilor platiti vor fi sterse. Acest blog nu este retea de socializare.