sâmbătă, 25 octombrie 2014

Eckhart Tolle – Iluminarea


Iluminarea: depăşirea gândurilor 

Gândirea nu este esenţială pentru supravieţuirea în această lume? 
Mintea dvs. este un instrument, o unealtă. Ea există pentru a fi folosită într-un anumit scop, iar, când sarcina este îndeplinită, lăsaţi-o deoparte. Dar, după cum stau lucrurile, aş spune că aproape 80-90% din gândurile majorităţii oamenilor sunt nu numai repetitive şi inutile, dar, prin natura lor disfuncţională şi deseori negativă, mare parte sunt chiar dăunătoare.
Observaţi-vă mintea şi veţi descoperi că este adevărat. Ea duce la o pierdere importantă de energie vitală. 
Acest gen de gândire compulsivă este în realitate o formă de dependenţă. Prin ce se caracterizează dependenţa? Pur şi simplu prin faptul că nu mai simţiţi că aţi avea posibilitatea să hotărâţi când să vă opriţi. Pare un lucru mai puternic decât dvs., care vă dă un fals sentiment de plăcere, o plăcere care invariabil se transformă în durere.

 De ce am fi dependenţi de minte?
Pentru că vă identificaţi cu ea — ceea ce consideraţi a fi identitatea dvs. derivă din conţinutul şi activitatea minţii. Vi se pare că aţi înceta să existaţi dacă nu aţi mai gândi. Pe măsură ce creşteţi, vă formaţi o imagine mentală despre cine sunteţi, în baza condiţionării personale şi culturale. Putem numi această identitate fantomatică „sine fals”. Sinele fals constă în activitatea mentală şi nu poate fi menţinut în viaţă decât gândind permanent. Termenul de „sine fals” are sensuri diferite pentru persoane diferite, dar, în contextul propus de mine, se referă la acel sine fals creat prin identificarea inconştientă cu mintea.
Pentru sinele fals, momentul prezent abia dacă există. Numai trecutul şi viitorul sunt considerate importante. Această inversare totală a adevărului este cauzată de faptul că mintea nu funcţionează corect sub influenţa sinelui fals. Este mereu preocupată de menţinerea în viaţă a trecutului, pentru că, fără el, cine mai sunteţi dvs.? Se proiectează constant în viitor pentru a-şi asigura supravieţuirea continuă şi a căuta acolo eliberarea sau împlinirea. Mintea spune: „într-o zi, când se va întâmpla cutare sau cutare lucru, mă voi simţi bine, voi fi fericit şi împăcat”. Chiar şi atunci când sinele fals pare preocupat de prezent, ceea ce vede nu este prezentul: acesta este perceput total greşit pentru că este privit prin ochii trecutului. Sau reduce prezentul la un mijloc pentru atingerea unui scop, un obiectiv întotdeauna legat de viitorul proiectat de minte. Observaţivă mintea şi veţi vedea că aşa funcţionează. 
Momentul prezent este cheia eliberării. Dar nu puteţi găsi momentul prezent atâta timp cât vă identificaţi cu mintea dvs.

 Nu vreau să-mi pierd capacitatea de a analiza şi a face deosebiri. Nu m-ar deranja să învăţ să gândesc mai clar, mai concentrat, dar nu vreau să-mi pierd capacitatea mentală. Darul gândirii este cel mai preţios lucm pe care îl avem. Fără el, am fi doar o altă specie de animale. 
Dominaţia minţii nu este mai mult decât un stadiu în evoluţia conştiinţei. Necesitatea de a trece la stadiul următor a devenit o urgenţă; altfel, vom fi distruşi de minte, care s-a preschimbat într-un monstru. Vom discuta mai pe larg aceste lucruri mai târziu. Gândirea şi conştiinţa nu sunt sinonime. Gândirea este numai un aspect limitat al conştiinţei. Gândul nu poate exista fără conştiinţă, dar conştiinţa nu are nevoie de gânduri.

Iluminarea înseamnă depăşirea gândului, evitarea întoarcerii la un nivel anterior gândului, acela de animal sau de plantă. În starea de iluminare, vă puteţi folosi gândirea ori de câte ori este necesar, dar într-un mod mult mai eficient şi cu mai multă concentrare decât înainte. O puteţi folosi mai ales în scopuri practice, dar sunteţi eliberaţi de dialogul interior involuntar, păstrându-vă liniştea interioară. Când vă folosiţi mintea, şi mai ales atunci când aveţi nevoie de o soluţie creativă, alternaţi la fiecare câteva minute gândirea cu liniştea, starea de activare a minţii cu aceea de liniştire a ei. În afara minţii, conştiinţa există fără gând. Numai astfel este posibilă gândirea creativă, pentru că numai aşa gândul are o putere reală. Gândul singur, lipsit de conectarea la lumea vastă a conştiinţei, devine repede sterp, nebunesc, distructiv. 
Mintea este, în esenţă, o maşină de supravieţuire. Atacul şi apărarea împotriva altor minţi, adunarea, depozitarea şi analizarea informaţiilor — acestea sunt lucrurile la care se pricepe ea, dar nu este deloc creativă. Toţi artiştii adevăraţi, indiferent dacă ştiu sau nu, creează într-o zonă aflată în afara minţii, din liniştea lor interioară. Mintea dă apoi formă impulsului creativ sau intuiţiilor. Chiar şi marii oameni de ştiinţă au afirmat că descoperirile creative cele mai importante le-au făcut în momente de calm mental. În urma unui chestionar aplicat celor mai mari matematicieni de pe tot teritoriul Statelor Unite, inclusiv lui Einstein, pentru a afla metodele lor de lucru, rezultatul — surprinzător — a fost acela că „gândirea joacă numai un rol secundar în faza decisivă şi de scurtă durată a actului creator”. Aşa că eu aş spune că motivul foarte simplu pentru care majoritatea oamenilor de ştiinţă nu sunt creativi nu este acela că nu ştiu să gândească, ci acela că nu ştiu cum să se oprească din gândit!
Nu prin intermediul minţii, al gândirii s-a creat miracolul vieţii pe Pământ sau corpul dvs., şi nu prin intermediul ei sunt ele menţinute în viaţă. Există în mod clar o inteligenţă mult mai vastă decât mintea. Cum poate o singură celulă umană, care are un diametru de 20-30 μmm, să conţină în ADN-ul ei instrucţiuni care ar putea umple 1.000 de cărţi, a câte 600 de pagini fiecare? Cu cât aflăm mai multe despre funcţionarea corpului, cu atât înţelegem mai bine cât de vastă este inteligenţa care l-a construit şi cât de puţine ştim despre ea. Când mintea noastră se reconectează cu ea, devine cea mai minunată unealtă. Începe să deservească un scop care o depăşeşte cu mult. 

Emoţia: reacţia corpului la activitatea minţii 

 Dar emoţiile? Sunt prins mult mai des în vârtejul emoţiilor mele decât în vârtejul gândurilor.
Mintea, în felul în care folosesc eu acest cuvânt, nu este compusă doar din gânduri. Ea include şi emoţiile, şi tiparele mental-emoţionale de reacţie inconştientă. Emoţia apare acolo unde mintea şi corpul se întâlnesc. Este reacţia corpului la activitatea minţii — sau, aţi putea spune, o reflectare a minţii în corp. De exemplu, gândul la un posibil atac sau un gând ostil va crea în corp o acumulare de energie, pe care noi o numim furie. Corpul se pregăteşte de luptă. Gândul că sunteţi ameninţat, fizic sau psihologic, face corpul să se contracte, iar aceasta este componenta fizică a ceea ce noi numim frică. Cercetările au arătat că emoţiile puternice pot produce schimbări chiar şi în biochimia corporală. Aceste schimbări biochimice reprezintă aspectul fizic sau material al emoţiilor. Desigur, nu sunteţi întotdeauna conştienţi de toate tiparele dvs. de gândire şi deseori numai observându-vă emoţiile le puteţi conştientiza.
Cu cât vă identificaţi mai mult cu gândirea, cu preferinţele şi cu aversiunile dvs., cu judecăţile şi cu interpretările, cu alte cuvinte, cu cât sunteţi mai puţin prezent ca observator conştient, cu atât încărcătura emoţională va fi mai puternică, indiferent dacă sunteţi conştient sau nu de acest lucru. Dacă nu vă puteţi simţi emoţiile ca atare, dacă sunteţi despărţit de ele, le veţi trăi la un nivel pur fizic, ca pe o problemă fizică sau ca pe un simptom. S-a scris foarte mult despre aceasta în ultimii ani, aşa că nu e nevoie să aprofundăm. Un tipar inconştient puternic se poate manifesta şi sub forma unui eveniment extern, care vi se întâmplă. De exemplu, am observat că, în cazul oamenilor care au acumulat multă furie, fără să o conştientizeze şi fără să o exprime, există o probabilitate mai mare de a fi atacaţi, verbal sau chiar fizic, de alte persoane furioase — deseori fără niciun motiv aparent. Ei emană un puternic iz de furie, pe care anumite persoane îl detectează la nivel subliminal, fapt ce le declanşează propria furie latentă. 
Dacă aveţi dificultăţi în a vă simţi emoţiile ca atare, începeţi prin a vă concentra atenţia asupra câmpului energetic intern al propriului corp. Simţiţi-vă corpul din interior. Astfel veţi intra în contact cu emoţiile dvs. Vom explora această problemă în detaliu mai târziu. 

 Spuneţi că o emoţie este reflectarea minţii în corp. Dar, uneori, între cele două entităţi apare un conflict: mintea spune „nu”, în timp ce emoţia spune „da” sau invers.
Dacă vreţi într-adevăr să vă cunoaşteţi mintea, corpul vă va oferi întotdeauna o reflectare autentică, aşa că fiţi atenţi la emoţie sau mai degrabă simţiţi-o în corp. Dacă între cele două există un conflict aparent, gândul va fi minciuna, iar emoţia va fi adevărul. Nu va reprezenta adevărul ultim despre cine sunteţi, ci adevărul relativ despre starea minţii dvs. la momentul respectiv. 
Conflictul dintre gândurile de la suprafaţă şi procesele mentale inconştiente este foarte frecvent. Poate că nu sunteţi capabil deocamdată să aduceţi activitatea mentală inconştientă în conştiinţă sub forma gândurilor, dar ea se va reflecta mereu în corp sub forma emoţiei, iar emoţiile vi le puteţi conştientiza. A privi o emoţie în acest fel este, în linii mari, ca şi cum ai asculta sau privi un gând, lucru despre care am vorbit mai devreme. Singura diferenţă este aceea că, dacă gândul există doar în mintea dvs., o emoţie are o puternică componenta fizică şi, prin urmare, este simţită în primul rând în corp. Puteţi lăsa emoţia să existe acolo fără a fi controlaţi de ea. Nu mai sunteţi emoţia; sunteţi martorul, prezenţa observatoare. Dacă exersaţi acest lucru, tot ceea ce este inconştient în dvs. va fi adus la lumina conştiinţei.

 Deci observarea emoţiilor noastre este la fel de importantă ca şi observarea gândurilor?
Da. Faceţi-vă un obicei din a vă întreba: „Ce se întâmplă în mine în acest moment?”. Întrebarea vă va indica direcţia corectă. Dar nu analizaţi, pur şi simplu urmăriţi. Concentraţi-vă atenţia în interior. Simţiţi energia emoţiei. Dacă nu există nicio emoţie, îndreptaţi-vă atenţia mai adânc, spre câmpul energetic interior al corpului dvs. Aceasta este uşa către Fiinţă.  
O emoţie reprezintă de obicei un tipar de gândire amplificat şi energizat, iar, din cauza încărcăturii sale energice deseori copleşitoare, la început nu este uşor să rămâi prezent suficient de mult timp pentru a o observa. Vrea să pună stăpânire pe dvs. şi de obicei reuşeşte — cu excepţia cazului în care sunteţi suficient de prezent. Dacă vă simţiţi atras în identificarea inconştientă cu emoţia printr-o lipsă de prezenţă, lucru normal, de altfel, emoţia devine temporar identică cu dvs. Deseori, gândirea şi emoţia formează un cerc vicios, alimentându-se reciproc. Tiparul de gândire îşi creează o reflexie amplificată sub forma emoţiei, iar frecvenţa de vibraţie a emoţiei continuă să hrănească tiparul iniţial de gândire. Stăruind mental asupra situaţiei, asupra evenimentului sau asupra persoanei percepute drept cauză a emoţiei, gândul încarcă emoţia cu energie, iar, la rândul ei, emoţia energizează tiparul de gândire ş.a.m.d.
În principiu, toate emoţiile sunt modificări ale unei emoţii primordiale şi nediferenţiate, care îşi are originea în pierderea conştiinţei de sine, dincolo de orice nume şi formă. Din cauza naturii sale nediferenţiate, este greu să găsim un nume care să descrie precis această emoţie. „Frica” este un termen destul de apropiat, dar, pe lângă un sentiment constant de ameninţare, această emoţie include şi un sentiment profund de abandon şi neîmplinire. Ar fi mai potrivit dacă am folosi un termen la fel de nediferenţiat ca şi această emoţie primară şi să o numim, pur şi simplu, „durere”. Una dintre principalele sarcini ale minţii este să se împotrivească şi să înlăture această durere emoţională — unul dintre motivele activităţii sale neîntrerupte —, dar tot ce poate să facă este să o ascundă temporar. De fapt, cu cât mintea se luptă mai mult să scape de durere, cu atât durerea devine mai puternică. Mintea nu poate găsi niciodată soluţia, nici nu-şi poate permite să vă lase pe dvs. să o faceţi, pentru că este ea însăşi o parte din „problemă”. Imaginaţi-vă un şef al unei secţii de poliţie care încearcă să prindă un incendiator, când, făptaşul este, de fapt, chiar el. Nu veţi scăpa de durere până când nu veţi înceta să căutaţi rostul sinelui identificându-vă cu mintea dvs., mai exact, cu sinele fals. Mintea va fi în acel moment înlăturată de la putere şi Fiinţa vi se va revela drept adevărata dvs. natură. Da, ştiu ce o să mă întrebaţi. 

 Voiam să vă întreb: ce se întâmplă cu emoţiile pozitive, ca iubirea şi bucuria?
Ele nu pot fi separate de starea dvs. naturală de conectare interioară cu Fiinţa. Clipe fulgurante de iubire şi bucurie sau scurte momente de profundă pace interioară sunt posibile ori de câte ori în fluxul gândirii apare un gol. Pentru cei mai mulţi oameni, astfel de goluri apar rareori şi numai accidental, în momentele în care mintea rămâne „fără grai”, momente declanşate uneori de o frumuseţe ieşită din comun, de o solicitare fizică extremă sau chiar de un pericol foarte mare. Dintr-odată, apare liniştea interioară. Şi în interiorul acestei linişti există o bucurie subtilă, dar intensă, există pace.
De obicei, astfel de momente sunt de scurtă durată, deoarece mintea îşi reia repede activitatea de bruiaj, pe care noi o numim gândire. Iubirea, bucuria şi pacea nu pot înflori până când nu v-aţi eliberat de sub dominaţia minţii. Dar aceste sentimente nu sunt ceea ce eu aş numi emoţii. Ele se situează dincolo de emoţii, la un nivel mult mai profund. Aşa că trebuie să vă conştientizaţi în întregime emoţiile şi să fiţi capabili să le simţiţi, înainte de a putea simţi ceea ce se află în spatele lor. Emoţie înseamnă, ad litteram, „tulburare”. Cuvântul vine din latinescul emovere, care are sensul de „a tulbura”.
Iubirea, bucuria şi pacea sunt stări profunde ale Fiinţei sau, mai curând, trei aspecte ale stării de conectare interioară cu Fiinţa. Prin urmare, nu au un antonim, deoarece vin din afara minţii. Emoţiile, pe de altă parte, prin faptul că aparţin minţii dualiste, sunt supuse legii contrariilor. Aceasta înseamnă că nu puteţi avea parte de ceva bun fără ceva rău. Ca urmare, în lipsa iluminării, în starea de identificare cu mintea, ceea ce este uneori numit în mod greşit bucurie reprezintă, de obicei, scurta plăcere din ciclul alternanţei continue între plăcere şi durere. Plăcerea derivă întotdeauna dintr-un aspect exterior, în timp ce bucuria vine din interior. Acelaşi lucru care astăzi vă produce plăcere mâine vă va produce durere sau vă va părăsi, şi astfel absenţa sa vă va cauza durerea. Şi ceea ce deseori este numit dragoste poate fi foarte plăcut şi incitant pentru un timp, dar reprezintă un ataşament rezultat din dependenţă, o stare de nevoie extremă, ce se poate transforma în contrariul ei cât ai clipi. Multe relaţii de „iubire” oscilează între „iubire” şi ură, atracţie şi agresiune, după ce euforia iniţială a trecut.
Iubirea reală nu vă face să suferiţi. Cum ar putea? Ea nu se transformă brusc în ură, aşa cum bucuria autentică nu se transformă în durere. După cum v-am spus, chiar şi înainte de a atinge iluminarea — înainte de a vă elibera de mintea dvs. —, puteţi simţi străfulgerări ale bucuriei şi ale iubirii adevărate sau ale păcii interioare, profunde, dar foarte vii. Acestea sunt aspecte ale naturii dvs. adevărate, care de obicei este ascunsă de minte. Chiar şi într-o relaţie de dependenţă „normală” pot exista momente în care să fie simţită prezenţa a ceva autentic şi pur. Dar vor fi numai străfulgerări, acoperite curând prin interferenţele minţii. Poate veţi avea atunci sentimentul că v-aţi aflat în posesia unui lucru foarte preţios, pe care însă l-aţi pierdut, sau poate că mintea vă va convinge de faptul că, oricum, era o iluzie. Adevărul este că nu era o iluzie şi că nu puteţi pierde această stare. Este o parte din starea dvs. naturală, ce poate fi ascunsă, dar niciodată distrusă de minte. Chiar şi atunci când cerul este foarte acoperit de nori, soarele tot nu dispare. El continuă să se afle acolo, de cealaltă parte a norilor.

 Buddha spune că durerea sau suferinţa apar în urma dorinţei sau a „nevoii” arzătoare de ceva şi că pentru a ne elibera de durere trebuie să tăiem lanţurile dorinţei.
Toate dorinţele intense sunt încercări ale minţii de a-şi găsi salvarea sau împlinirea în lucruri exterioare şi în viitor, ca substitut pentru bucuria Fiinţei. Atâta timp cât eu sunt totuna cu mintea mea, mă identific cu aceste dorinţe intense, cu aceste nevoi, pofte, ataşamente şi aversiuni; iar în afara lor nu mai există niciun „eu”, decât ca simplă posibilitate, ca potenţial neîmplinit, o sămânţă care nu a dat încă roade. În această stare, chiar şi dorinţa mea de a mă elibera sau de a ajunge la iluminare este doar o altă poftă de a deveni satisfăcut sau împlinit în viitor. Aşa că nu încercaţi să vă eliberaţi de dorinţe sau să „atingeţi” iluminarea. Deveniţi prezent. Fiţi aici ca observator al minţii.
În loc să-l citaţi pe Buddha, deveniţi Buddha, deveniţi „cel iluminat”, adică ceea ce înseamnă cuvântul buddha.
Oamenii se află în ghearele durerii de milioane de ani, de când au căzut din starea de graţie şi au intrat în lumea timpului şi a minţii, pierzând conştiinţa Fiinţei. Din acel moment, au început să se perceapă ca fragmente lipsite de sens într-un univers străin, neconectate la Sursă sau unele cu altele. 
Durerea este inevitabilă atâta timp cât vă identificaţi cu mintea, adică atâta timp cât sunteţi inconştient din punct de vedere spiritual. Mă refer aici în primul rând la durerea emoţională, care este şi prima cauză a durerilor şi a bolilor fizice. Resentimentul, ura, autocompătimirea, vinovăţia, furia, deprimarea, gelozia ş.a.m.d., chiar şi cel mai slab sentiment de iritare — toate sunt forme ale durerii. Şi fiecare plăcere sau exaltare conţine în ea sămânţa durerii: contrariul său inseparabil, care se va manifesta în timp.
Orice om care a folosit vreodată un drog ca să se simtă „bine” va şti că momentele de extaz se transformă în final într-o stare de rău, că plăcerea se transformă în durere. Mulţi oameni ştiu din proprie experienţă cât de uşor şi cât de repede se poate transforma o relaţie intimă din sursă de plăcere în sursă de durere. Privite dintr-o perspectivă superioară, atât polul pozitiv, cât şi cel negativ sunt feţe ale aceleiaşi monede, fac amândouă parte din durerea fundamentală, inseparabilă de starea identificării cu mintea. 
Există două niveluri ale durerii: durerea pe care o creaţi în prezent şi durerea din trecut, care mai trăieşte încă în mintea şi în corpul dvs. Cum putem să nu mai creăm durere în prezent şi să dizolvăm durerile din trecut - iată despre ce aş vrea să vă vorbesc mai departe.

video


    sursa :  cartea ,,Puterea Prezentului” de Eckhart Tolle


         Drum drept spre Lumina !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va rog comentariile sa se refere la subiectul articolului si fara cuvinte vulgare. Criticile sunt admise dar sa fie creative si spre schimbare pozitiva. Comentariile carcotasilor si postacilor platiti vor fi sterse. Acest blog nu este retea de socializare.